de Ionuţ Isac
Filosofia sistematică tradiţională a procedat la o separare netă între domeniile sau disciplinele sale, din raţiuni care nu ţin numai de posibilitatea structurării pedagogice, ci şi de un anumit tip de proiecţie reflexivă asupra existenţei în integralitatea ei. Astfel, gnoseologia sau teoria cunoaşterii, respectiv logica, apar ca nişte capitole distincte ce urmează, asemenea unui moment secund, unei presupuse ontologii sau teorii a existenţei deja elaborată. O atare concepţie a străbătut până în secolul XX, constituind unul din modelele sau tiparele dominante de receptare şi înţelegere a filosofiei.
Este, însă, mai puţin cunoscut faptul că tentative cu şanse de succes în reconsiderarea perspectivelor asemenea celei înfăţişate mai sus au fost elaborate de către filosoful român Constantin Micu, în urmă cu circa 5 decenii. Notele de originalitate ale lucrărilor semnate de el sunt, din acest punct de vedere, semnificative şi meritorii, cu atât mai mult cu cât istoriografia filosofică românească l-a ocolit, se poate spune, nemeritat. Ideile ontologice şi epistemologice emise de C. Micu denotă o mare ambiţie teoretică şi îmbie la studii comparative. Pentru cadrul prezent vom schiţa o analiză comparativă a ideilor lui Micu, respectiv a proiectului ontologiei şi filosofiei structural-fenomenologice elaborat de M. Drăgănescu, cu proiecte prestigioase ale ontologiei şi metafizicii secolului nostru, pe plan naţional şi universal: metafizica procesului şi realităţii a lui A.N. Whitehead, ontologia fundamentală a lui M. Heidegger şi ontologia devenirii întru fiinţă a lui C. Noica.
Exegeza filosofică a pus nu o dată în lumină interesante analogii pe linia relaţiei logic-istoric. S-a remarcat, de pildă, similitudinea dintre succesiunea marilor probleme filosofice în emergenţa lor istorică (antichitate ontologia; evul mediu logica; epoca modernă gnoseologia; perioada contemporană filosofia limbajului, semiotica, filosofia ştiinţei ş.a.) şi alcătuirea sistematică a filosofiei, ajungându-se uneori la afirmaţia tranşantă că filosofia este propria ei istorie. Alteori, comparaţia amintită detaliază o anumită perioadă istorică, ale cărei etape devin arhetipul structurii filosofiei (de ex. filosofia greacă antică în etapele ei presocratică cercetarea naturii, a lumii externe, a cauzei/cauzelor acesteia şi felului ei de a fi; clasică Socrate, Platon, Aristotel, atunci când prevalează cercetarea lumii umane, interioare, asupra lumii fizic-naturale; respectiv stoică, sceptică, epicuriană şi neoplatonică cercetarea scopului lumii, a căilor salvării individuale şi anihilării răului existenţial). Filosofia debutează, aşadar, prin a-şi pune întrebarea despre originea şi alcătuirea lumii şi culminează prin a se întreba despre valoarea şi rostul ei. Aceste două probleme sunt indisolubil legate şi este firesc ca geniul filosofic al omenirii să le fi adâncit deopotrivă.
Nervi de Sezon 