PRECURSORI, IZVOARE, ELEMENTE DE SOCIOLOGIE ŞI GÂNDIRE SOCIOLOGICĂ
ÎN FILOSOFIA SOCIALĂ ŞI FILOSOFIA ISTORIEI DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN MOMENTUL CONSTITUIRII SOCIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ AUTONOMĂ
Ştiinţele – atât ale naturii, cât şi cele ale societăţii s-au constituit şi există, ca atare, în calitate de laturi funcţionale ale cunoaşterii. Acumularea de informaţie a determinat, progresiv, lărgirea sferei de cuprindere a programelor analitice cu noi discipline de studiu, diversificarea limbajelor reflectându-se într-o diversificare epistemologică, corespunzătoare. Totuşi, nivelul ştiinţific al cunoaşterii este o fază relativ recentă în evoluţia spiritualităţii, multă vreme cunoaşterea fiind grevată de cunoaşterea comună, adică tributară speculaţiilor, subiectivităţii şi spontaneităţii.
În aceste circumstanţe, decantarea teoretică a cunoaşterii sociale a cumulat o particularitate foarte importantă: problematica umană a fost preluată de către alte ştiinţe, datorită lipsei de maturitate categorială, conceptuală şi metodologică a ştiinţelor social-umaniste.
Istoria sociologiei este, de fapt, istoria acestei relaţii în spaţiul căreia filosofia socială şi filosofia istoriei constituie zonele în care pot fi descoperiţi precursorii cei mai importanţi ai sociologiei.
În ceea ce ne priveşte, ne propunem să prezentăm succesiunea principalelor curente şi doctrine sociologice care au fost validate de gândirea şi practica cercetării sociologice de la apariţia sociologiei până în cel mai imediat prezent. Accentele, uneori polemice, trebuie înţelese ca tot atâtea încercări de a sugera câmpuri problematice de reflexie pentru viitorii sociologi.
Filosofia istoriei, ca ramură relativ specializată a reflexiei filosofice a tuturor marilor gânditori de la care au rămas doctrine închegate, sau numai teme cu încărcătură umană, respectiv seturi de idei vizând condiţia umană privită la confluenţa dintre natură şi cultură. Diversitatea doctrinară are, totuşi, multe aspecte similare: aprecieri privind economia, raporturile dintre individ şi societate, geneza puterii şi metodele de guvernare, rolul idealului în viaţa practică a individului, morala. În ordine cronologică, cităm lucrările “Statul şi legile” şi “Republica” aparţinând lui Platon (427-347 î.e.n) şi “Etica Nicomahică” a lui Aristotel (385-322 î.e.n) în care se definesc pentru prima dată caracteristicile omului ca fiinţă socială. În lucrarea “Constituţia atenienilor” Aristotel merge şi mai departe cu analiza, propunându-şi să explice “natura” sau esenţa vieţii sociale reale. La capătul acestui demers explicativ, în care foloseşte şi date concrete prin care caută să probeze aprecierile speculative, propune noţiunea de “entelehie”, care ar constitui esenţa socialului şi care ar conferi acestuia distincţie faţă de celelalte domenii ale realităţii.
La Aristotel realitatea socială reprezintă patru niveluri de structurare:
1) Philia: corespunde sociabilităţii din sociologia contemporană şi definea modul în care individul făcea uz în comportamentul său de valorile polisului;
2) Coinoma: cuprindea raza de acţiune şi arealul valoric pe care îl ocupau grupurile particulare;
3) Politeia: denumită şi coinoma politike, definea domeniul de instituţionalizare a valorilor care vertebrau grupurile particulare în cadrul comunităţii etnice-sociale globale. În acest sens statul era identificat cu societatea globală care cuprindea pe toţi indivizii, fie ei cetăţeni sau nu;
4) Nomos: era conceptul cu care Aristotel definea ansamblul regulilor de conduită, adică echivalentul a ceea ce sociologia modernă numeşte ”modele de comportament” legitimate la nivelul unui spaţiu social concret determinat. Tot în spaţiul semantic al acestui concept mai intrau şi obiceiurile, practicile, moravurile, dreptul, morala – respectiv, echivalentul ”controlurilor sociale” din societatea contemporană. Nomosul era, aşadar, legea care trasa cadrul normativ propriu polisului garantând coerenţa civismului şi calitatea acestuia. Intuiţiile sociologice ale lui Aristotel demonstrează şi deschiderile acesteia la nivelul spaţiului social global.
Hobbes, Thomas (1588 – 1679), tributar gândirii mecaniciste specifice vremii sale, a elaborat o concepţie despre viaţa socială prin prisma metodelor geometriei şi matematicii. În filosofia socială, Thomas Hobbes a plecat de la ipoteza conform căreia “starea naturală” a societăţii (anterioară statului) este marcată de anarhie, concurenţă, agresiune şi individualism (homo homini lupus). Statul este rezultat al contractului social pe care oamenii îl realizează ca instrument de instituire şi promovare a păcii sociale, care pune capăt “războiului tuturor contra tuturor” (bellum omnium contra omnes). Indiferent sub ce formă s-ar instituţionaliza, statul rămâne o putere totalitară care impune pacea socială prin limitarea formelor de exprimare civică a individului: integrarea socială necesită renunţări individuale.
Spinoza (Benedict) Baruch (1632 – 1677) poate fi considerat ca precursor al sociologiei îndeosebi prin lucrarea “Etica demonstrată în mod geometric”, centrată pe noţiunea de libertate. Ca fidel continuator al raţionalismului cartezian, Spinoza consideră că libertatea constă în înţelegerea necesităţii: înţelegând interdependenţa universală a lucrurilor şi fenomenelor, omul poate să stăpânească eficient în egală măsură natura exterioară, materială, cât şi natura interioară, morală. Regăsindu-şi echilibrul interior prin ecranarea pasiunilor, omul urcă, progresiv, câte o treaptă a libertăţii (prin înţelegere), treapta supremă a libertăţii fiind înţelegerea faptului că omul este o parte comună cu natura şi eternitatea, etapă denumită “amor Dei intellectualis” (iubirea intelectuală a lui Dumnezeu).
Secolul al XVII-lea a marcat contribuţii numeroase şi valoroase în sfera “sugestiilor tematice” cu conţinut sociologic. Cristoph Cellarius (1634 – 1707), de exemplu, periodizând istoria omenirii în: historia antiqua, historia medii aevi, historia nova, a contribuit la acreditarea ideii de raţionalitate aferentă evoluţiei omenirii: dincolo de fruntariile cronologice ale generaţiilor, societatea se îndreaptă în sensul unui plus de raţionalitate şi ordine. Ideea aceasta va fi relevată în 1681 de Bossuet în “Discours sur l’Histoire universelle” în care este definit pentru prima dată progresul ca sens al tuturor transformărilor ce au loc în spaţiul social. Acest sens al progresului excede, însă, opţiunile valorice ale oamenilor: el este controlat de “Dumnezeu însuşi” ca autor al Creaţiei, cu care se identifică Umanitatea.
Giovanni Battista (Giambattista) Vico (1668 – 1784), unul din întemeietorii istoriei, în lucrarea “Principi d’una scienza nuova”, considerând istoria ca rezultat al activităţii oamenilor, a descoperit legile care guvernează dezvoltarea istorică. Ca fondator al teoriei “ciclul istoric”, Vico a argumentat evoluţia “naturală” (fără intervenţia Divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în conformitate cu care toate popoarele lumii trec, periodic, prin trei (cicluri) stadii de dezvoltare: 1) “vârsta zeilor”, în care puterea o deţin preoţii şi se manifestă concret, în mentalul colectiv de tip religios; 2) “vârsta eroilor” caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional ca urmare a instituţionalizării unor proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele aristocraţiei; este vorba de statul aristocratic; 3) “vârsta oamenilor” defineşte stadiul maturităţii civice caracteristice statului democratic care deschide era raţiunii. După parcurgerea integrală a acestui stadiu, urmează o fază de decadenţă, la capătul căreia ciclul se reia.
Secolul al XVIII-lea aduce încă o contribuţie importantă la multiplicarea izvoarelor sociologiei prin “L’Esprit de lois” (1748), lucrare care l-a afirmat în circuitul ştiinţific al vremii sale pe Montesquieu, Charles Louis de Secondat (1689 – 1755). Convins că forţa motrice a dezvoltării sociale ar fi legislaţia a preconizat separarea puterilor în stat ca premisă pentru raţionalizarea relaţiilor sociale prin asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Înlocuirea domniei oamenilor cu domnia imparţială a legii este singura soluţie pentru cultivarea bunelor moravuri în toate segmentele societăţii. În concepţia sa, moravurile şi legislaţia fiecărui popor sunt determinate de factori geografici (climă, sol, poziţie geografică, etc.); această idee argumentată din perspectiva juridică şi etică îl plasează pe Montesquieu printre fondatorii determinismului geografic şi poate fi considerat, în acelaşi timp, şi ca un precursor al temei lui Georg Simmel referitoare la spaţiul social.
Idei deosebit de valoroase a avansat Montesquieu în ceea ce priveşte natura guvernării şi a genezei sociale a legilor. Ca instrumente ale guvernării, legile exprimă raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor. Ca manifestare practică a unor necesităţi obiective de viaţă comunitară, legile reprezintă tendinţe generale, nu se limitează la situaţii particulare, dar le asigură acestora protecţia normativă corespunzătoare. Cu Montesquieu se încheie seria precursorilor gândirii sociologice doctrinare, dar “spiritul general” poate fi considerat ca o contribuţie nemijlocit sociologică, deoarece el reprezintă, în ordine istorică, prima contribuţie la interpretarea societăţii într-o viziune integratoare.
Turget, Anne Robert Jaques (1727 – 1781) deşi economist prin formaţie, ca om politic şi-a făcut cunoscute ideile referitoare la progresul mondial în mediile intelectuale ale Sorbonei. În lucrarea “Reflecţii asupra formării şi distribuţiei bogăţiilor” este dezvoltată teza progresului istoric neîntrerupt al tuturor domeniilor societăţii, ca urmare a unei relaţii de condiţionare strânsă între viaţa materială şi viaţa ştiinţifică, artistică, morală a întregii societăţi.
Voltaire (Francois-Marie Arouet), (1694 – 1778) este revendicat ca sursă de constituire (şi) a sociologiei, pentru concepţia despre “filosofia istoriei” bazată pe ideea dezvoltării progresive a societăţii. Disociindu-se de dualismul cartezian şi de teoria ideilor înăscute, Voltaire a adus cele mai convingătoare argumente din secolul său în scopul cercetării naturii cu mijloace experimentale. Aceeaşi deschidere către real a înregistrat-o şi în negarea fanatismului, a prejudecăţilor, a privilegiilor, considerate surse inerţiale în dezvoltarea liberă a personalităţii umane ca premisă pentru creşterea moralităţii în viaţa întregii societăţi.
Leibniz, Gottfried Wilhelm (1646 – 1716) întemeiator al iluminismului german, ca savant cu preocupări enciplopedice, are un valoros aport şi la apariţia sociologiei prin definirea societăţii ca un macrocosmos cu grupări multiple, unele echivalente între ele, dar dispuse în spaţiul social în ierarhii variabile. În controversele care se vehiculau în epocă, Leibniz a intervenit pentru a înlătura prejudecata conform căreia societatea globală ar fi identică cu statul. De altfel, Nettelbladt cel mai fidel discipol al său a opus regimen societatis (totalitatea activităţilor sociale, în primul rând activităţile cu conţinut economic) şi regimen civitattis (totalitatea grupurilor “de bază” care se ierarhizează, progresiv, culminând cu statul). Lui îi datorăm distincţia, încă insuficient explicată, dintre societatea civilă (burgerliche Gesellscahft) şi stat. Primul care a definit, în termeni care rezistă şi astăzi, specificul dintre societatea civilă şi stat, acea primă distincţie a fost făcută de A.I.Schlozer.
Nervi de Sezon 