de Alexandru Boboc
1. Un rol hotărâtor în constituirea semanticii (şi în reconstrucţia logicii şi a teoriei adevărului) l-a îndeplinit celebrul studiu a lui Frege Despre sens şi semnificaţie (1892), care aplică în studiul numelor proprii (şi al predicatelor şi propoziţiilor) o funcţie semantică dublă: sens şi semnificaţie.
Principiul general al semanticii fregeene este totodată principiul semioticii sale: … „putem asocia unui semn (nume, cuvânt compus, semn scris) nu numai desemnatul, pe care îl vom numi semnificaţia lui, ci şi ceea ce eu înţeleg prin sensul semnului, adică modul în care este dat obiectul (subl.n.)… Semnificaţia cuvintelor compuse «luceafărul de seară» şi «luceafăr de dimineaţă» este aceeaşi, sensul însă nu”; ,,legătura dintre semn sensul şi semnificaţia acestuia este astfel încât semnului îi corespunde un sens determinat, iar acestuia, la rândul său, o semnificaţie determinată, pe când unei semnificaţii (unui obiect) nu-i corespunde numai un singur semn”.
Nervi de Sezon 