text preluat de pe blogul Citibile
Cuvânt înainte
Aceste pagini, ca şi în cazul textului Despre minciună, au fost prilejuite de o conferinţă „Microsoft” pe care am ţinut-o la Târgu Mureş, în ziua de 19 aprilie 2007. în dimineaţa acelei zile, în timp ce în aula Universităţii Petru Maior vorbeam despre „crima originară”, despre genealogia urii şi despre intelectuali şi ură, în Parlamentul ţării se puseseră în mişcare procedurile de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Am început conferinţa spunând că nu pot fi cu totul întâmplătoare nici locul şi nici momentul în care ea se desfăşoară: „în martie 1990, ura dansa pe străzile oraşului dumneavoastră, după cum, în clipa în care vorbim, ura dansează pe băncile Parlamentului României. E greu să ne imaginăm un timp şi un loc mai bun pentru a vorbi despre ură. Acest discurs devine, acum şi aici, o manieră intelectuală şi simbolică de a exorciza ura. înţelegându-i, pur şi simplu, mecanismele.” Adevărul este că la subiectul acesta nu am ajuns întâmplător. De şase decenii în România se urăşte variat şi continuu. In România comunistă se ura din două direcţii: de sus în jos şi de jos în sus. Se ura din principiu. De sus în jos: era evident că guvernanţii unei ţări, care socoteau că populaţia este inaptă de libertate şi care o guvernau numai cu ajutorul minciunii şi terorii, o dispreţuiau şi o urau. Tot din principiu se ura şi de jos în sus, de vreme ce guvernanţii fuseseră impuşi cu forţa, iar alegerile se dovediseră o mascaradă. Apoi, când lucrul acesta a fost dat uitării şi când regimul comunist s-a instalat „pentru totdeauna”, ura a început să se hrănească din umilirea cotidiană. Toată lumea era infantilizată: fiecare gest care alcătuia viaţa noastră stătea sub binomul „e voie” – „nu e voie”. Aveai voie să spui asta, şi nu asta, aveai voie să vezi asta, şi nu asta, aveai voie să mănânci asta, şi nu asta, aveai voie să te înmulţeşti atât, şi nu atât, aveai voie să te distrezi aşa, şi nu aşa. Patruzeci şi cinci de ani trăiţi în frustrare, mizerie şi frică transformaseră România într-un tărâm al urii. Sentimentul activ al urii – activ, la drept vorbind, doar la o parte din populaţie, cea care încă mai avea sentimente publice -poate explica, într-o măsură cel puţin, căderea lui Ceauşescu.
Nervi de Sezon 