Logica – Functiile limbajului

Diversitatea domeniilor din care provin specialişti preocupaţi de analiza limbajului, ca şi orientările diferite ale acestora, au ca efect identificarea unui număr mai mare sau mai mic de funcţii de la un specialist la altul (la unii apar douăsprezece sau mai multe funcţii).

De asemenea, vom găsi diferite denumiri pentru aceste funcţii.Din perspectiva analizei logice a limbajului, ne vom raporta la un număr redus de funcţii, repartizate în minimum două categorii: funcţii semantice (roluri ale limbajului care se bazează pe sensul semnelor) şi funcţii pragmatice (care se manifestă pe fondul felului în care oamenii utilizează limbajul, îl valorifică. O analiză logică fundamentală asupra limbajului presupune discutarea lui din trei perspective distincte:

– perspectiva sintactică; aceasta presupune tratarea semnelor independent de sensul lor, numai din perspectiva regulilor după care se pot ele combina;

– perspectiva semantică, în care accentul cade pe sensul semnelor;

– perspectiva pragmatică, legată de utilizarea semnelor.Ţinînd seama de raportul gîndire-limbaj, de rolul general al limbajului în raport cu gîndirea, rolul de instrument prin care gîndirea ia naştere şi de instrument de comunicare a gîndurilor, rezultă două funcţii de natură semantică: 

1. Funcţia informativ-descriptivăAceastă funcţie ţine de faptul că, prin intermediul cuvintelor, noi exprimăm, exteriorizăm informaţii, adică prezentăm proprietăţi ale diferitelor obiecte, descriem situaţii etc.Această funcţie este considerată la nivelul acelor enunţuri pe care logicienii le numesc propoziţii autentice (ex: „Tabla este neagră.”) O astfel de propoziţie prezintă o proprietate a unui obiect. Enunţurile de acest fel se mai numesc şi propoziţii cognitive, deoarece proprietăţile pe care le exprimă sau conţinutul lor poate fi considerat o achiziţie a cunoaşterii noastre, un rezultat la care s-a ajuns pe baza unui efort de cunoaştere.Principala particularitate, din punct de vedere logic, a propoziţiilor cognitive este aceea că sunt calificabile ca fiind adevărate sau false. De asemenea, sunt singurele enunţuri care pot fi calificate ca fiind adevărate sau false.În afară de propoziţiile cognitive, operăm cu o mare diversitate de alte tipuri de enunţuri: propoziţii interogative (întrebări), propoziţii normative (reguli, norme), propoziţii imperative (ordine, comenzi) etc.O primă diferenţă legată de utilizarea mai restrînsă, respectiv mai largă a propoziţiilor enumerate în raport cu propoziţiile cognitive este faptul că nici una din propoziţiile care nu sunt cognitive nu poate fi calificată ca fiind adevărată sau falsă (Putem vorbi despre întrebări pertinente sau nu, despre imperative adecvate sau nu, despre norme restrictive sau nu, dar nu putem atribui valoarea de adevărat sau fals nici uneia din aceste propoziţii).Legat de raportul dintre propoziţiile cognitive şi celelalte tipuri de propoziţii, de reţinut că propoziţiile cognitive au un caracter fundamental: pot fi formulate şi utilizate independent de alte tipuri de propoziţii; pe de altă parte, celelalte tipuri de propoziţii le presupun, direct sau indirect, pe cele cognitive (De exemplu, propoziţiile interogative trebuie întotdeauna considerate în raport cu un răspuns posibil la întrebările formulate prin ele, iar răspunsurile sunt în mod explicit cognitive). Astfel se explică de ce logica elementară se construieşte în legătură cu propoziţiile cognitive.

 2. Funcţia de comunicare

Această funcţie ţine de faptul că limbajul este instrumentul prin care gîndurile născute în mintea subiectului, stările sufleteşti trăite de el sunt aduse la cunoştinţa altcuiva. Pornind de aici, putem spune că funcţia de comunicare a limbajului poate fi gîndită ca o relaţie care se stabileşte între două persoane, A şi B, în sensul că A pronunţă sau scrie anumite cuvinte, prin care transmite lui B o anumită informaţie. În aceste condiţii, A se va numi sursă (emitor de informaţii) a comunicării, iar B se va numi destinatar al comunicării (receptor de informaţii). Relaţia de comunicare între A şi B este orientată de la A către B (A®B). Atunci cînd căutăm să recoltăm informaţii, fie într-o cercetare specializată, fie prin lecturi sau prelegeri didactice, trebuie să ţinem seama că există trei variante pentru relaţia de comunicare între A şi B, trei modalităţi de realizare cu trei rezultate distincte.a) Considerăm că A pronunţă anumite cuvinte de care leagă un anumit înţeles, iar B, auzind cuvintele pronunţate de A, leagă de ele exact acelaşi înţeles. Evident, în acest caz putem vorbi de o situaţie fericită a comunicării: comunicarea a avut o reuşită totală. Acesta este idealul comunicării: partenerii trebuie să folosească exact acelaşi sens şi aceleaşi reguli de semnificaţie.b) Recepţionînd cuvintele lui A, B leagă de ele, cel puţin parţial, un alt înţeles decît cel utilizat de A. Se poate spune că, de această dată, B nu a înţeles exact spusele lui A sau că el a dat un alt înţeles cel puţin unora dintre cuvintele lui A. Prin urmare, comunicarea s-a soldat cu confuzie, neclaritate din partea lui B în legătură cu spusele lui A şi deci a dus la un eşec parţial.c) Cînd recepţionează cuvintele spuse de A, în mintea lui B se naşte un singur gînd: că A a spus ceva, dar nu poate preciza nicicum ce anume a spus A. Evident, aceasta este cea mai „neagră” situaţie: B neînţelegînd nimic din spusele lui A, comunicarea a eşuat total.Din perspectiva bunelor intenţii ale participării la comunicare, ar trebui să identificăm care pot fi cauzele principale care conduc comunicarea la un eşec parţial sau total.– ignoranţa participanţilor (cel puţin a unuia din doi), situaţie în care nu sunt cunoscute sensurile unor cuvinte folosite;– felul în care s-a născut limbajul natural şi regulile de semnificaţie, cauză mai frecvent întîlnită la nivelul limbajului verbal. Multe cuvinte ale limbajului natural au două sau mai multe înţelesuri, şi astfel devine posibil ca unul din participanţi să acorde cuvîntului un anume înţeles, iar celălalt un alt înţeles. De aici decurge ambiguitatea în utilizarea limbajului natural, care nu este exclusă total nici în cazul unui limbaj specializat. Numai că în cazul cunoaşterii ştiinţifice, ambiguitatea este pe de o parte mai redusă, iar pe de altă parte este ţinută sub control prin introducerea de convenţii semantice. 

Funcţiile care ţin de latura pragmatică: 

3. Funcţia expresivă

Termenul „expresiv” are următorul înţeles: enunţurile la care se manifestă această funcţie nu comunică neapărat doar informaţie, ci şi stări sufleteşti sau convingeri ale celui care le produce. De exemplu, în mod natural şi normal, cînd cineva dă nişte informaţii despre un anumit obiect, el descrie una sau mai multe proprietăţi ale obiectului (adică formulează o propoziţie cognitivă), dar în acelaşi timp dă expresie şi convingerii sale conform căreia „crede ce spune”, este convins de adevărul spuselor sale.Legat de acest aspect, ştim că propoziţiile cognitive pot fi adevărate sau false. Există situaţii în care anumite persoane, dintr-un motiv sau altul, formulează o propoziţie cognitivă falsă şi în acelaşi timp manifestă convingerea faţă de ceilalţi că ea ar fi adevărat. Se impune astfel să distingem între fals şi minciună.Falsul se determină, ca şi adevărul, prin raportarea conţinutului propoziţiei la starea de fapt despre care vorbeşte propoziţia. În situaţia descrisă mai sus însă, este vorba despre o atitudine a persoanei respective. Minciuna este un fals, dar altceva decît valoarea logică a unei propoziţii: este vorba despre un fals intenţionat şi, din acest punct de vedere, condamnabilă din punct de vedere moral, juridic etc.Prin urmare, atunci cînd comunicăm, trebuie să apelăm la anumite instrumente care să ne permită să vedem nu numai dacă propoziţiile formulate de interlocutor sunt adevărate sau false, ci şi dacă nu cumva convingerea interlocutorului este altceva decît spune el prin intermediul acelor propoziţii (acest rol îl au, în chestionare, întrebările de control). Există şi enunţuri care nu au decît funcţie expresivă, şi nici o alta în plus. Acestea sunt enunţuri simple, scurte (uneori doar interjecţii), prin care persoana îşi dezvăluie emoţia, frică, durerea etc.Funcţia expresivă este dominantă la un anumit tip de limbaj neverbal, legat de manifestările umane în anumite situaţii sau contexte, cînd mimica, gesturile cuiva nu transmit informaţii, ci dezvăluie stări sufleteşti. Pentru a evolua corect atitudinea persoanei, este necesar să se ţină seama nu doar de enunţuri, ci şi de mimică, gesturi. 

4. Funcţia direcţional-normativă

Această funcţie constă în aceea că enunţurile pe care le formulăm au în mod prioritar sau exclusiv menirea de a ne îndrepta atenţia spre un eveniment iminent (ex: spre un accident pe cale să se întîmple), sau de a ne îndruma, de a ne determina un anumit comportament.Rolul de a ne induce un anumit comportament, o anumită atitudine iese în evidenţă cu prioritate prin două tipuri de enunţuri: propoziţiile normative şi propoziţiile imperative.Regulile sunt foarte diverse, de la reguli cu statut de norme juridice sau morale pînă la reguli aşa-zise tehnice (instrucţiuni de utilizare a unor aparate) şi încheind cu regulile de joc şi cu cele care au formă transfigurată sub formă de idealuri (care dirijează comportamentul). 

5. Funcţia protocolară

Această funcţie are o mare valoare socială, deoarece reprezintă un instrument pentru cultivarea spiritului de ordine în viaţa socială. Este vorba de enunţuri formulate numai cu ocazii speciale (evenimente cu importanţă în viaţa individului sau în cea socială), nu sunt formulate în alte ocazii şi fac parte din protocolul care se derulează cu prilejul unor asemenea evenimente. Exemplu: oficierea unei căsătorii, decernarea de titluri onorifice, conferirea de decoraţii etc. Enunţurile de acest fel nu au funcţie de cunoaştere şi nici funcţie expresivă. 

6. Funcţia performativă

Această funcţie este specifică acelor enunţuri prin care persoana care le formulează se angajează sau anunţă că doreşte să obţină un anumit rezultat.