Relatările spun că textele lăsate de Aristotel au fost păstrate de către elevul şi succesorul său Teofrast, care le-a transmis lui Neleus, propriul său elev. Urmaşii acestuia, din dorinţa de a le proteja de furt, le-au ascuns într-o pivniţă. Aici s-au distrus în timp. Au fost descoperite în jurul anului 100 î.H. de către un colecţionar pe nume Apellicon.
După cucerirea Atenei de către Sylla, în 86 î.H., cărţile au fost transportate la Roma şi editate de către Andronicos din Rhodos (circa 40 î.Hr.), studiul aristotelismului cunoscând un reviriment.
Această colecţie constituie sursa tuturor versiunilor pe care le va cunoaşte cultura europeană până azi. Specificul textelor aristotelice păstrate este că ele nu reprezintă versiuni definitive ci texte în lucru, probabil manuscrise asupra cărora Aristotel intervenea cu modificări, în urma discuţiilor cu elevii săi. Un bun exemplu în acest sens sunt lucrările de etică: Etica Nicomahică, Etica Eudemică respectiv Magna Moralia sunt trei tratate care pot fi considerate la fel de bine versiuni ale unei singure—proiectate—cărţi.
Situaţia este aceeaşi şi în cazul Metafizicii (o colecţie de “cărţi” asamblată ulterior şi care conţine versiuni alternative de text, inserţii ulterioare şi adnotări). Alte texte sunt cu siguranţă copii efectuate de elevi ai lui Aristotel. Aşa încât, exegeţii nu au încheiat încă disputele privind autenticitatea unor texte cum ar fi Magna Moralia, Etica Eudemică şi cartea K a Metafizicii. Tot articolul
Nervi de Sezon 