de Ionut Isac
Institutul de Istorie George Bariţ din Cluj-Napoca
1. Filosofia naturii rezultatele unui excurs istorico-filosofic
Timp de mii de ani omul a observat natura înconjurătoare, însă tot atâta timp i-a fost necesar pentru a ajunge să exprime relaţiile dintre fenomene într-o formă matematică, a se elibera de sub povara dominaţiei directe a mediului natural şi a-şi ascuţi inteligenţa până la nivelul creaţiei ştiinţifice. Dacă la începuturile civilizaţiei şi, ulterior, încă un timp foarte îndelungat natura, universul i-au părut a fi pline de forţe misterioase, înfricoşătoare, realitatea pe care o percepea fiind modelată mintal spontan într-o manieră figurativă, intuitivă (reprezentări grafice simbolice, ritualuri mitico-magice etc.), evoluţia socio-culturală pe parcursul mileniilor a permis, treptat, curăţirea imaginii acestei realităţi de imperiul forţelor oculte, extra-fizice, respectiv sesizarea conţinutului lumii fizice, naturale, în toată plenitudinea lui.
Percepţia globală, totalizatoare a existenţei, cristalizată anterior trecerii de la mythos la logos (apariţia primelor idei filosofice), a însoţit conştiinţa umană până în momentul delimitării ştiinţelor de celelalte domenii profesionalizate ale culturii umane (arta, religia, dreptul etc.), lumea fizică fiind trăită, gândită şi interpretată în consonanţă cu personalitatea umană, fără graniţe rigide faţă de aceasta. Într-o cercetare anterioară[1] am atribuit acestui interval temporal, care se întinde de la începuturile civilizaţiei la ştiinţa contemporană, denumirea de preistoria problemei realităţii fizice, aflată într-o strânsă relaţie cu apariţia şi evoluţia filosofiei naturii. Nu am intenţionat formularea expresă a unor judecăţi de valoare la adresa ştiinţei secolelor trecute, ci doar o delimitare metodologică, având în vedere criteriul comun aplicabil perioadei respective: conştientizarea problemei realităţii fizice ca o problemă metodologică, metateoretică, ştiinţifică şi filosofică distinctă, la un anumit stadiu (evoluat) de dezvoltare a culturii şi societăţii umane. Din acest punct de vedere, se poate aprecia că epoci altminteri atât de diferite între ele ca Antichitatea, Evul Mediu şi Renaşterea inclusiv epoca modernă se situează, în linii mari, pe acelaşi plan.
Privite printr-o schemă tradiţională, încă proprie mentalităţii curente, teoriile ştiinţifice erau strict delimitate de speculaţiile filosofice (metafizice); chiar mai mult, se considera că cei care le creează şi studiază aplicaţiile lor în domeniul propriu trebuie să nutrească un sentiment de reţinere, dacă nu chiar de repulsie faţă de ultimele. În limbajul popular, expresia Nu e mare filosofie încă în circulaţie – reflecta această stare de lucruri, savantul-cercetător fiind pus, dintr-o atare perspectivă, la acelaşi nivel cu novicele sau profanul în ştiinţă, pe temeiul unui presupus numitor comun: alianţa antimetafizică. Pentru un timp, ideile filosofice au reprezentat acea ispită la care ştiinţa nu trebuia cu nici un chip să cedeze (de pildă, zicala Fizică, fereşte-te de metafizică!, incriminată aici fiind metafizica scolastică medievală, identificată abuziv cu filosofia ca gen). Însă, nici fizica şi nici alte ştiinţe nu au repudiat total şi definitiv ideile filosofice, fiindcă ele crescuseră în minţile savanţilor, dintotdeauna. Filosofia naturii nu s-a putut dispensa de concepţii speculative asupra existenţei, iar la ora actuală se constată că acest interes nu s-a stins, ci dimpotrivă, este chiar în creştere, de pe poziţii şi în direcţii fundamental noi (în special metafizica posibilului, a potenţialităţilor, rezultată mai ales din cercetările lui W. Heisenberg şi D. Bohm). În ultimă analiză, fenomenul este firesc, dat fiind că savantul este şi un filosof (cu toate că uneori se ignoră pe sine în această ipostază), iar teoriile ştiinţifice includ presupoziţii filosofice asupra realităţii investigate, presupoziţii aflate nu în contradicţie cu descoperirile ştiinţei, ci pornind tocmai de la ele, altoite organic pe trunchiul acestora. Ceea ce a fost şi merită mai departe cercetat sub acest aspect este mănunchiul de intuiţii şi prefigurări ale ideii de realitate fizică în filosofia naturii şi ştiinţa modernă a naturii.
Se pot distinge, pe linia exegezei existente, 3 etape şi forme tradiţionale de manifestare a filosofiei naturii:
1. Filosofia antică a naturii (Şcoala din Milet, Anaxagora, Empedocle, Democrit ş.a.), bazată pe un arierplan metafizic;
2. Filosofia renascentistă a naturii (Bruno, Telesius, Paracelsus ş.a.) inspirată din ştiinţa antică, dar purtând amprenta unui naturalism sui-generis;
3. Filosofia romantică a naturii (cu apogeul şi încoronarea în sistemele speculative ale filosofiei clasice germane Oken, dar mai ales Fichte, Schelling şi Hegel)[2].
Nervi de Sezon 