Comunicare şi Practică Discursivă

de Ciorogar Beniamin

Definirea stării de comunicare
Dacă privim cultura umană ca pe o încercare de soteriologie laică (să ne aducem aminte de Mircea Eliade şi de formularea sa, a mântuirii prin cultură), atunci putem spune că proiectul mântuirii prin adevăr (cu referinţe clare către conştiinţa religioasă, proiect predominant în antichitate şi în Evul Mediu) a fost sortit eşecului, el fiind schimbat cu proiectul mântuirii prin bine (definit ca respectare a consecinţelor sociale, dar în sensul liberalismului, a educaţiei în vederea scopului final, al libertăţii şi drepturilor individuale), specific modernităţii. Acesta la rându-i s-a frânt în neputinţa generalizată adusă de cele două războaie mondiale şi a tiraniei dictaturilor din secolul al XX-lea. Acum a rămas viabil în societatea contemporană doar proiectul mântuirii prin frumos, al mântuirii omului printr-o experienţă estetică totală, cotidiană, generală.
Urâţenia supraconsumului se cere înfrumuseţată. Este de ajuns să aruncăm o privire asupra dezvoltării teoriilor design-ului, a ştiinţelor comunicării şi mai ales a marketing-ului costisitor cu idei şi imagini, a publicităţii, cunoscut fiind faptul că cel mai rentabil comerţ este cel cu etichete.

Istoria modernităţii ne învaţă că o comunitate lipsită de un proiect colectiv – de reprezentări mitice ce pot duce la acţiune – nu poate fi guvernată. Ca un insomniac pe care această infirmitate îl lipseşte de visuri, ea pierde simţul realităţii .(1)

Omul refuză lumea aşa cum este ea prin limbaj, creând o alta după propriile dorinţe şi tendinţe maximale (cel puţin aşa ne-au demonstrat G. Vico, H. G. Gadamer, P. Ricoeur).
Trăim tot mai mult în lumea muzicii pe care o audiem la CD sau MP3, o lume a reţetelor publicitare ale televiziunii, a eroilor şi a odiseelor din filme în care ne proiectăm personalitatea mutilată de civilizaţia post-industrială. Doar aşa mai putem insera lumii noastre o raţionalitate, oricât de fragilă ar fi ea. Încercăm a ne redobândi verticalitatea şi autenticitatea printr-o creativitate cu orice preţ a limbajelor (sonore, vizuale, poetice, gestuale, etc.). Contestăm şi afirmăm sisteme de relaţii şi de ordin discursiv din care încercăm să descoperim adevărul nostru intim.
Aşa cum se exprima cineva: „murim de nostalgie!”
În această debandadă a neputinţei şi a alienării omului contemporan, avem nevoie urgentă de creatori de realităţi, a unor realităţi „derealizate” prin imaginile proiectate despre ea în interiorul ei de comunicarea generalizată a satului global (M. Mc. Luhan) sau a unei societăţi transparente (G. Vattimo), a haosului.
În prezenţa atâtor functori ai conştiinţei, am devenit ceea ce eram: ultimii din „Neanderthal” ce butonăm P.C.-uri şi navigăm într-o utopie informatică. Suprapunerea ecranului între individ şi lume, între imagine şi realitate ne lasă cu totul descoperiţi în faţa contaminării publicităţii şi a propagandei de orice fel.
Dar de ce să nu dormim somnul mediatic injectat cu amabilitate de formatorii de conştiinţă? De ce să nu ne bucurăm din plin de strălucirea „Disneyland”-urilor noastre? De ce să nu ne bucurăm de pâine şi circ?
După al doilea război mondial s-a epuizat forţa naraţiunilor fondatoare de a asigura un cadru de legitimare a cunoaşterii. După ororile războiului se renunţă la scopul ultim al istoriei, la legitimarea în raport cu aceste metanaraţiuni, rădăcinile delegitimării găsindu-se încă în generaţia vieneză a începutului de secol XX (2). Apare astfel şi declinul forţei de reglementare generală în cadrul paradigmelor ştiinţei, a limitărilor şi paradoxurilor în logică şi matematică (3) . Ştiinţa se transformă într-o nebuloasă de specializări, fiecare cu propriul joc de limbaj, făcându-se acum tranziţia de la coeziunea macronaraţiunilor la fragmentarea micronaraţiunilor. Scopul nu va mai fi adevărul ci gradul de performanţă.
Performativitatea consolidează realitatea sau gradul de realitate şi autoritatea decizională. Astfel ia naştere legitimarea prin fapt; performanţa este autolegitimarea puterii(4) . Numai că această legitimare prin fapt nu mai este atât de clară şi evidentă prin sine, ca proces referenţial ca în epistema secolului al XIX-lea, într-un înţeles pozitivist, ci ea este înfăşurată într-o adevărată reţea de valori simbolice, de construcţii discursive ce par a ne intermedia şi interpreta realitatea „pură”, factuală. Iată dar cum acum, în plină democraţie, poate că suntem mai predispuşi disimulării şi manipulării mai mult decât oricând în istorie.
În pluralitatea definirilor identităţii umane, pe lângă caracteristicile homo sapiens, homo faber, homo ludens, etc, tindem să considerăm tot mai pertinentă definirea omului ca homo significans. Această definire inserează statutului fiinţei umane capacitatea de a semnifica, de a reprezenta cu sens, de a defini şi de a numi secvenţe ale lumii exterioare şi interioare omului.
„Omniprezenţa” discursului este o situaţie normală, întrucât nici unul dintre domeniile de activitate umană nu poate exista şi funcţiona în afara practicii discursive (începând de la viaţa cotidiană până la microfizică). Dacă privim reclamele luminoase, afişele stradale, semnele rutiere, codul lingvistic, cel gestual, etc., atunci ne dăm seama că semnul reprezintă o realitate de netăgăduit a lumii noastre. Ne mişcăm într-un imperiu al semnelor iar supravieţuirea noastră culturală depinde de învăţarea şi interpretarea semnelor, aşa cum de altfel ne indică morala lui Chilam Balam:
Cei care nu vor putea înţelege vor muri, cei care vor putea înţelege vor trăi (5).
Receptarea lumii în care trăim nu mai este aceea a unei lumi raţionale în sens cartezian ci mai degrabă a unei lumi încărcată cu semnificaţie:
Omul trăieşte într-o lume semnificantă. Pentru el, problema sensului nu se pune, sensul există, se impune ca evidenţă, ca «sentiment de a înţelege», în mod firesc .(6)
Traducerea lumii şi a obiectelor ei în semne şi capacitatea omului de a acorda semnificaţie se pot înfăptui datorită limbajului. Omul se ascunde dar şi se dezvăluie prin limbaj. Limbajul dă seamă despre destinul omului, îi trădează frustrările existenţiale şi nebunia utopiilor. Omul se lasă citit prin limbajul său. Prin intermediul limbajului, exterioritatea se desfăşoară, în sensul că omul nu explică prin cuvânt, ci doar participă, este prezent în cuvântul său. Cel care vorbeşte asistă la propria-i manifestare, în timp ce interlocutorul intangibil nu se oferă, este pentru totdeauna în afară. Din acest motiv, cuvântul rostit nu are atât forţa de a stabili contacte, cât mai degrabă de a se constitui în act de autoidentificare. Creaţia culturală a omului dă seamă despre cine este el.
Omul este limbajul său, deoarece cultura nu este nimic altceva decât sistemul sistemelor de semne. Chiar atunci când crede că vorbeşte, omul este vorbit de către regulile care guvernează semnele pe care le foloseşte. A cunoaşte aceste reguli înseamnă cu siguranţă a cunoaşte societatea, mai înseamnă şi a cunoaşte determinările semiotice a ceea ce altădată se numea «res cogitans»: determinaţiile care ne instituie ca gândire (7).

Cogito ergo sum a fost înlocuit cu communico ergo sum (Enrico Carita). Implicit homo significans determină caracterizarea fiinţei umane ca homo communicans pe care Phillipe Breton îl descrie ca fiind o fiinţă fără interioritate, fără corp, trăind într-o societate fără secrete, o fiinţă întoarsă în întregime spre social care nu există decât prin informaţii şi schimb, într-o societate devenită transparentă datorită noilor «maşini de comunicare« (8).

Punând bazele curentului de gândire dedicat societăţii informaţionale odată cu celebra sa carte The coming of the post-industrial society (1973), sociologul american Daniel Bell consideră că aspectul esenţial referitor la societatea postindustrială constă în faptul că aici cunoaşterea şi informaţia devin resursele strategice şi de înnoire ale societăţii, aşa cum capitalul şi munca au constituit resursele strategice şi de dezvoltare ale societăţii industriale(9) .

Economia de piaţă introduce stresul permanent al competiţiei, aducând cu sine, printre altele, sentimentul de insecuritate în pături largi ale populaţiei. Confruntată şi cu ameninţarea nemulţumirii îndreptate direct asupra statului, democraţia pluralistă contemporană are ca preocupare majoră anestezierea agresivităţii sociale, reducând frustrările la un nivel acceptabil şi oferind soluţii, reale sau imaginare, celor guvernaţi şi actorilor politici. Comunicarea politică se dovedeşte a fi o acţiune teleologică şi strategică, implicând reguli, tehnici şi resurse activate în anumite evenimente politice.
A comunica înseamnă de altfel:
1. a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune,
2. a se pune în legătură, în contact cu,
3. a vorbi cu şi
4. a fi în legătură cu, a duce la .(10)
În cele ce urmează propunem o abordare semiotică a comunicării şi fără să dezvoltăm procesele şi funcţiile comunicării, ne vom opri la viziunea lui U. Eco pentru care semiotica este conjugarea teoriei codurilor cu teoria producţiei de semne, ea are o structură diadică: semiotica comunicării şi semiotica semnificării (11). Semiotica are ca obiect de studiu procesele culturale ca procese de comunicare. Şi totuşi, fiecare din aceste procese pare să subziste doar pentru că dincolo de ele se statorniceşte un sistem de semnificare(12) .
Modelul fundamental al comunicării poate fi reprezentat astfel:
x y x + z x’
emiţător → codare → canal → decodare → receptor → efect
↑z
zgomot de fond

Reuşita în comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre x şi x’: receptorul acordă mesajului o semnificaţie (x’) care e aceeaşi ca şi pentru emiţător (x=x’) . (13)
Perspectiva pe care ne-am asumat-o însă în această lucrare este una semiotică dar cu caracter transdisciplinar, deci implicând şi ştiinţele comunicării, sociologia, hermeneutica, psihologia socială şi cognitivă, antropologia culturală. Semnificarea determină deci actul de comunicare. Ne propunem a aborda prioritar structura abstractă a sistemului de semnificare iconic ţinând cont însă şi de procesul prin care utilizatorii aplică regulile acestui sistem pentru a comunica.
Indiferent de complexitatea comunicării, limbajul include potenţele materiei, de metamorfozare continuă sau, cum spune Ricoeur, punerea în lucru a limbajului prin vorbirea subiecţilor vorbitori face să apară ambiguitatea tuturor semnelor.(14)
Detaliind definirea limbajului ca fenomen de comunicare ce presupune codul (sistem de semne asociat unor reguli de combinare şi interpretare), canalul (suportul fizic al transmiterii), emiţătorul (ca sursă a mesajului), receptorul (destinatarul mesajului), contextul şi mesajul, definire conceptualizată de R. Jakobson, trebuie să luăm în considerare sintaxa şi semantica (studiul relaţiilor semnelor şi a raportului semn-realitatea denotată) care privesc sistemul de semnificare şi pragmatica care vizează procesul de comunicare, relaţia dintre semne şi utilizatorii lor.

Datorită raţiunii semnificante (logos), omul, ca homo significans, încapsulează fragmente de realitate (ontos) pe care le prelucrează, le aşează într-un limbaj coerent, le acordă semnificaţie, le transpune într-un sistem de semne, de semnificare. Acest sistem de semne are un conţinut şi o expresie, un semnificat şi un semnificant ceea ce corespunde discursului ca act de enunţare ce produce sistemul de semne, textul (care este expresia discursului). Această semnificare poate fi comunicată doar prin intermediul unui cod ce este un sistem de semne care prin codificare permite transformarea substanţei mesajului în vederea comunicării.
Actul codificării permite analiza tripartită a mesajului din punct de vedere sintactic, semantic şi pragmatic. Mesajul este însă transpus în semnale printr-un canal de comunicare care permite un surplus de informaţie sau zgomot. Odată ce a străbătut canalul spre receptor, mesajul este supus travaliului decodificării, a interpretării mesajului. Kapferer, de pilda, este de părere că dificultăţile în comunicare au la origine diferenţele dintre capacitatea sursei şi capacitatea canalului. (16)
Complexitatea mesajului vine din posibilităţile mari ale mediului sau, cum spune Eco, vine din faptul că o expresie vehiculează un conţinut cultural, iar nu un obiect real.(17)
Obiectul mesajului este acum transformat în semn sau sistem de semne. Comunicarea are drept finalitate interpretarea de către destinatar a mesajului ca fiind inteligibil, comunicând ceva, semnificând. Această finalitate a comunicării poate fi deci semioza infinită, acordarea de semnificaţii mesajului de către destinatar, o recompunere a lumii însă în variante infinite. Dar totodată comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării… (18) şi este baza condiţionării feed-back-ului, a răspunsului, a reacţiei destinatarului faţă de mesajul transmis de către emitent.
Analiza finalităţii procesului de comunicare permite şi o a treia situaţie, cea a observatorului acestui proces, care va fi astfel obligat să considere drept univers de discurs toate componentele procesului de comunicare şi semnificare, cu alte cuvinte este obligat să apeleze la rigoarea unui metalimbaj şi a unui metadiscurs. Aceasta este de altfel poziţia pe care ne-am asumat-o în acest travaliu al analizei discursului politic.
Comunicarea se poate realiza conştient, intenţional sau inconştient, neintenţional. Ea se poate realiza direct, la nivel interpersonal, în sfera privată sau în sfera publică, în masă, instituţionalizată. Comunicarea în masă numită comunicare mediatizată sau mediatică nu mai presupune prezenţa autorilor procesului de comunicare în acelaşi spaţiu fizic.
Comunicării mediatizate îi corespund toate formele de comunicare ce se sprijină pe un suport tehnic având acces la un destinatar individual (scrisoare, telefon…) sau colectiv (afiş publicitar, fluturaşe publicitare…) (19) .

Comunicarea publică, mediatică poate fi descrisă şi în termeni economici, generând ea însăşi o industrie culturală cu importante mize economice. Această piaţă a comunicării cuprinde o piaţă a informaţiei; cererea informaţiei vine din partea receptorilor iar oferta de informaţie o asigură emiţătorii şi o piaţă a interesului, emiţătorul cere interesul publicului care oferă sau nu atenţie mesajelor. Aceste două pieţe au drept instrumente de schimb banul (în cazul pieţei informaţiei) şi interesul sau timpul disponibil (în cazul pieţei interesului) (20). Rămânând în cadrul aceleiaşi clasificări a pieţii comunicării, putem evidenţia în producţia mediatică un discurs al informaţiei şi un discurs publicitar.

Informaţiei şi publicităţii

le corespund, de asemenea, un ansamblu de mize simbolice. Informaţia şi publicitatea sunt într-adevăr locuri de producţie ale discursului. Sprijinindu-se pe diferite tipuri de materiale semnificante (limbaj verbal, imagine, coduri ale gesturilor …), discursul informaţiei şi discursul publicitar procedează la puneri în scenă discursive ale fenomenelor ce ţin de actualitatea evenimentelor şi de imaginarul fictiv . (21)
Aceste alegeri discursive vizează promovarea sau iniţierea unor imagini mintale, ale unor reprezentări colective, vizează organizarea unui spaţiu public cu o aparentă privatizare a informaţiei sau a privirii.
Comunicarea politică, ca act politic este o acţiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării şi conducerii unei societăţi sau ca act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor. (22)
Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare şi conflict.
Fie că se doreşte persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic reprezintă o alternativă la violenţa fizică. Spaţiul public are un caracter conflictual, dar în perimetrul său se negociază compromisul: diferenţele se echilibrează, reprezentarea celor care nu sunt la putere devine mai lesnicioasă, cei care sunt la putere îşi reglează discursul.
Jack C. Plano, Robert E. Riggs şi Helenan S. Robin definesc conceptul de comunicare politică ca activitate de transmitere de „sens relevant funcţionării sistemului politic“. Ea poate avea loc prin orice semn, simbol sau semnal prin care se transmite sensul (votarea, asasinatul politic, demonstraţiile de stradă, afişul politic, publicitatea etc.). Totuşi, ceea ce este dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit.

1Zumthor, Paul: Babel sau nedesăvârşirea, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 165.
2Lyotard, Jean-Francoise: Condiţia postmodernă, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pp. 71-73.
3Idem, pp. 75-76.
4Ibidem, p. 82.
5Todorov, Tzvetan: Cucerirea Americii. Problema Celuilalt, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994, p. 74.
6Greimas, A. J.: Despre sens, Ed. Univers, Bucureşti, 1975, p. 27.
7Eco, Umberto: Le signe. Histoire et analyse d’un concept, Editions Labor, Bruxelles, 1988, p. 255.
8Miege, Bernard: Gândirea comunicaţională, Ed. Cartea Românescă, 1998, p. 24.
9.J. van.Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 63;
10Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998, p. 205.
11Eco, U.: Tratat de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 14.
12Idem, p. 19.
13J.van.Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, 2004, Bucureşti, p. 27.
14Ricoeur, Paul : Despre interpretare, Editura Trei, 1998, p. 410

15. – Lipsa ….

16Kapferer, Jean-Nöel : Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin mass-media şi publicitate, Ed. Comunicare.ro, 2002, p. 33
17Eco, Umberto : op. citată, p. 81
18J.van.Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: op. citată, p. 26.
19 Lochard, Guy; Boyer, Henri: Comunicarea mediatică, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p. 5.
20J.van.Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: op. citată, p. 45.
21Lochard Guy, Boyer Henri, Comunicare mediatică, Ed. Institutul European, Iasi, 1998, p. 11.
22Fârte, Gheorghe Ilie : Comunicare politică, Ed. Universităţii ”Al. I. Cuza” Iaşi 2003
23Jack C. Plano, Robert E. Riggs, Helenan S. Robin, Dictionar de analiza politica, Editura „Ecce Homo“, Bucuresti, 1993, p. 37