Sextil Iosif Puşcariu - Biografii, memorii

Sextil Iosif Puşcariu - biografii memorii (audio) -> Scenariu radiofonic de Mihai Stoian

Sursa Radio Romania Cultural

Alte informatii

Un banc interesant

Care-i deviza moldoveanului?
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

Teorii Etice

de V. Muresan

fragment

Immanuel Kant (1724-1804) este considerat cel mai important filosof modern. Datorita implicarii sale totale în miscarea iluminista, miscare emancipatoare care a creat era moderna, mai e numit adesea si „filosoful Luminarii”. Într-o societate româneasca tarata de multe trasaturi pre-moderne, avem ce învata de la Kant. Pasajul de mai jos – altfel celebru - este extras din studiul sau „Ce este Luminarea?”:
“Luminarea este iesirea omului din starea de minorat a carei vina o poarta el însusi. Starea de minorat este neputinta de a se servi de mintea sa fara a fi condus de altcineva. Te faci tu însuti vinovat de aceasta stare atunci când cauza ei nu se afla într-o lipsa a inteligentei, ci în lipsa fermitatii si a curajului de a se sluji de ea fara a fi condus de altcineva. Sapere aude! Ai curajul sa te servesti de propria minte! Aceasta este deviza luminarii”.
Ceea ce ne spune Kant aici este ca valoarea centrala a miscarii politice si culturale iluministe a fost ideea de libertate, i.e. iesirea omului de sub orice tutela menita sa-i dicteze din afara destinul, fie aceasta autoritatea institutiilor statului, vointa Bisericii ori cea a monarhului absolut. Orice ingerinta exterioara în sfera vietii private sau în unele sfere ale vietii publice trebuie limitata într-o masura rezonabila. Dupa secole de „morala a supunerii”, cum a fost morala medievala, a supunerii fata de vointa lui Dumnezeu sau a stapânilor laici, ni se propune acum prototipul omului modern, a omului liber, aflat numai sub tutela propriei sale ratiuni. E omul capabil sa se guverneze singur, opus modelului crestin al omului pacatos prin natura si ca atare incapabil sa-si croiasca el însusi destinul; cu alte cuvinte, e omul autonom. Ideea „autonomiei”, originar politica si strâns legata de cea de libertate, i-a fost foarte apropiata lui Kant – profesorul implicat direct în lupta pentru recunoasterea autonomiei universitare si a libertatii academice, adica a dreptului profesorilor din universitate de a-si gândi singuri programele si manualele, de a nu fi îngraditi din ratiuni politice si religioase în exprimarea opiniilor lor – drepturi pe care erau departe sa le aiba acestia într-un stat prusac organizat dupa un regim politic absolutist, cum era Prusia vremii.

Tot textul

Filozofia practica a unui profesor - John Taylor Gatto

articol preluat de pe blogul lui  Spranceana

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile. TOT TEXTUL

Iaşi BookCrossing #1 - orice are un inceput

BookCrossing.lx.ro

Practica discursivă şi patologiile comunicării politice

de Ciorogar Beniamin

 

1.1. Componentele limbajului politic - electoral

Omniprezenţa discursului politic este determinată de

- componenta lingvistică a discursului ce se instituie printr-o structură narativă şi

- o componentă iconică ce se instituie printr-o structură figurativă.

1. Componenta lingvistică - textul - prezintă mesajul publicitar care generează sloganul, clişeul, ce urmăresc să distrugă parcursul logic în sens cartezian în favoarea emotivităţii: ”aforismele vor înlocui silogismele” (U. Eco).

2. Componenta iconică – imaginea politică – are rolul construirii unei imagini ce substituie argumentele în favoarea percepţiei şi a cărui efect depinde de sincronia cu mesajul publicitar.

Dacă ne este permisă o inginerie a cuvintelor în sens etimologic, am putea privi discursul politic, alături de cel publicitar ca o pub-licitare, licitare sau comercializare a valorilor pentru popor, pentru mase de oameni. Ele în mod sigur se dovedesc a fi forme de persuasiune în masă. Succesul lor în acest travaliu al persuasiunii depinde tocmai de modalitatea şi atractivitatea licitării valorilor simbolice care sunt vectorii determinanţi valorilor materiale şi a acţiunilor concrete.

Politica se referă la cine cui ce zice, pe ce cale şi cu ce efect scria Harold D. Lasswell în 1936. Indivizii şi grupurile obţin ceea ce doresc prin acţiunile lor şi ale altora de tip politic, datorită modului în care este structurată societatea la un moment dat prin regulile şi convenţiile ce guvernează modalităţile acceptate de acţiune. Fiind vorba despre o acţiune strategică, comunicarea politică ar implica reguli, proceduri, tehnici şi resurse activate în anumite evenimente politice.

Dacă ne referim la paradigma lui H. Laswell, „Cine” include vorbitorul, politicianul emiţător al mesajului politic. Este esenţial, pentru a obţine o analiză pertinentă a discursului, să luăm în calcul situaţia şi poziţia vorbitorului pe scena politică, atât faţă de contradidatul/contradidaţii săi, cât şi faţă de electorat.

„Cui” aduce în discuţie persoana căreia politicianul i se adresează, opinia publică în principal.

„Ce” spune reprezintă mesajul politic, ceea ce vorbitorul doreşte să transmită interlocutorului său.

Pentru D. Wolton, comunicarea politică este spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori, care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii: oameni politici, ziariştii (mass-media) şi opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie. Fiecare dintre aceşti actori au un mod specific de legitimare în spaţiul public: legitimarea reprezentativă (pentru partidele şi oamenii politici), legitimarea statistică, ştiinţifică (pentru sondaje şi opinia publică) şi legitimarea deţinerii şi utilizării informaţiei (pentru media şi profesioniştii acestora – ziariştii).

Comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei acţiuni dramaturgice. În relaţia dintre actorul politic, spaţiul democraţiei şi spaţiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt.

Spaţiul public mediază între acţiunea politică şi normele democraţiei. Gabriel Thoveron observa că noua comunicare politică reprezintă fructul a trei factori:

a) televiziunea

b) sondajele de opinie

c) publicitatea [1].

Între timp, alegerile din 2004 ne-au adus în spaţiul românesc un nou fenomen – comunicarea politică în spaţiul virtual – pe internet şi sms-uri pe telefoanele mobile.

Apariţia internetului ca un nou “medium” de comunicare a generat o serie de aşteptări în privinţa democratizării sau a dezvoltării unor noi structuri şi practici democratice. Literatura cu privire la democratizarea comunicării politice prin intermediul internetului a luat o amploare deosebită, dezbaterea actuală fiind centrată asupra unor probleme precum:

· Internetul şi depăşirea limitelor mass-media tradiţionale;

Comunicarea politică nu mai poate fi disociată de mass-media, practicile de mediatizare fiind constitutive procesului de comunicare politică. Din perspectiva democraţiei, mass-media înseamnă, pe de-o parte, o extindere considerabilă a accesului la spaţiul public şi, implicit, la informaţia politică şi, pe de altã parte, limitarea participării politice a publicului. Afirmaţia potrivit căreia mass-media diminuează participarea politică nu se referă la faptul că publicul participă la construcţia agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de opinie şi intervenţia “clasei mediatice” (jurnalişti, analişti, oameni politici, personalităţi publice, lideri de opinie ş.a). Este vorba de faptul că mass-media - dependente fiind de procesele pieţei – optează pentru anumite practici de mediatizare care pot stimula apatia politică a publicului. În aceste condiţii, cercetătorii investighează potenţialul internetului de a stimula participarea politică prin posibilitatea pe care o oferă utilizatorilor de a interacţiona direct (“one to one”) cu instituţiile şi actorii politici sau cu alţi utilizatori, membrii ai diferitelor comunităţi şi grupuri sociale.

· Internetul şi demonopolizarea informaţiei politice;

Stimularea participării politice depinde în primul rând de creşterea interesului pentru fenomenul politic. O problemã de actualitate se referã la internet ca sursã de informaţii politice “alternative” la informaţia furnizatã de mass-media tradiţionale.

· Internetul şi dezvoltarea democraţiei locale;

Potenţialul interactiv al internetului se manifestă şi în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multă “informaţie identitară” decât mass-media tradiţionale, fapt care, la prima vedere, poate intensifica interacţiunile dintre instituţiile locale şi cetăţeni.

· Internetul – o sursã de comunicare a discursului politic;

Una dintre problemele controversate ale comunicării politice actuale se referã la posibilităţile pe care le au actorii politici de a se adresa direct electoratului astfel încât discursul politic să nu fie “adaptat” de jurnalişti la necesităţile unui “eveniment mediatic”. Unii autori (Breton) semnalează că un simptom al comunicării politice actuale constă în faptul că publicul accede din ce în ce mai greu la discursul politic “mediat”, adică la discursul iniţial al actorului politic. Din acest punct de vedere, internetul ar putea ameliora circulaţia publicã a discursului politic în măsura în care liderii politici şi partidele integrează internetul printre practicile de comunicare politicã.

1.2. Performativitatea în practica discursivă a comunicării politice

Etimologic termenii performativ, performativitate îşi află originea în verbul englezesc perform (a îndeplini, a săvârşi) şi substantivul englezesc performance (îndeplinire, realizare, performanţă), termenii originari punând în evidenţă sensul acţional al celor dintâi.

Temenii performativ, performativitate se impun în universul discursiv odată cu cercetările lui John Langshaw Austin, care caută să argumenteze, prin teoria actelor de limbaj, că a spune înseamnă, totodată, a face. Cercetările sale au fost reunite, după moartea sa în trei volume: Philosophical Papers (1961), Sens and Sensibilia (1962), şi How to Do Things with Words (1962), ultimul fiind şi cel mai relevant pentru încercarea sa.

Termenul performativ intră pe scena discursivă prin distincţia pe care o face Austin între enunţuri performative şi enunţuri constatative. Un enunţ constatativ descrie, constată un eveniment, fapt fără a avea pretenţia de a modifica o stare de fapt. Un enunţ este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acţiunea asupra receptorului; este enunţul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acţiune [2]. În timp ce enunţurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunţurile performative sunt indiferente la aceste valori. Servind la îndeplinirea unei acţiuni, ele sunt pasibile de succes sau de eşec, putând fi „fericite” sau „nefericite” în funcţie de realizarea sau nerealizarea acelei acţiuni.

Din cele spuse mai sus, putem trage concluzia că sintagma „performativitatea discursului” reprezintă caracterul acţional al discursului; faptul că prin discurs locutorul acţionează asupra interlocutorului, influenţându-l astfel la nivel cognitiv cât şi la cel afectiv şi volitiv-comportamental. Prin intermediul cuvântului şi interlocutorului, locutorul poate acţiona şi transforma însăşi realitatea. De exemplu, printr-o formulare verbală a unei rugăminţi: „închide, te rog, fereastra!”, adresată unui interlocutor, locutorul poate transforma mediul înconjurător doar prin cuvânt, fără a face altceva decât a spune (iar fereastra deschisă, acum câteva clipe, este în prezent închisă).

Am putea spune, alături de Alexandra Ciorănescu, că enunţul performativ este „o formulă verbală”, prin care „omul este un Prometeu care şi-a propus lupta cea mai grea din toate, care pretinde să fure cerului exclusivitatea celor mai frumoase puteri”, puterea de a face ceva prin a spune [3]. Însăşi traducerea titlului How to Do Things with Words prin Cum să facem lucruri cu cuvinte este destul de relevantă pentru încercarea lui Austin.

Cu toate acestea, faptul că limbajul relevă o dimensiune acţionalistă nu este o noutate, deoarece încă din antichitate retorica a pus-o în evidenţă, „căci ce înseamnă să produci, prin tehnica discursului, diverse efecte asupra auditoriului, dacă nu să acţionezi prin limbaj?” [4]. Prin urmare, performativitatea este „marca oricărei intervenţii discursive ce stă sub semnul retoricului”, accentul căzând pe „impactul pe care discursul îl are asupra auditoriului său, rezultatul obţinut prin punerea în scenă a unei intervenţii discursive” [5].

Întreprinderea retoricii tradiţionale a avut în centrul atenţiei, în special un aspect, anume cel perlocuţionar, din spectrul teoriei actelor de limbaj, care conţine şi aspecte locuţionare, accentuând forţa ilocuţionară a discursivităţii.

Austin va dizolva oarecum distincţia constatativ – performativ, realizând că un enunţ constatativ poate fi şi performativ, în sensul că poate fi folosit cu un scop performativ, iar un enunţ performativ poate avea şi un conţinut propoziţional. Spre exemplu, constatarea: „Alina citeşte” poate fi folosită de locutor pentru a-i sugera interlocutorului „să nu o deranjeze de la lectură”; iar enunţul performativ: „Nu fuma, este dăunător!” are şi un conţinut propoziţional: „fumatul este dăunător”. Pr