Filosofia cu copiii

de Vitalie Sprânceană

Filosofia cu copiii este o orientare filosofică recentă, o abordare eretică, oarecum în răspăr cu tradiţia filosofiei academice. Însăşi premisa fundamentală a acestui curent – educabilitatea filosofică a copiilor – este intens discutată. Filosofii sunt foarte divizaţi în această chestiune:

– pe de o parte, filosofi ca Michel Onfray şi Karl Jaspers găsesc copilul înzestrat cu o spontaneitate filosofică specifică, prin „de ce?” – ul lor masiv şi radical. Pentru aceştia, «a filosofa» înseamnă să-ţi pui o întrebare ca pentru prima oară (fr. pour lesquels philosopher c’est se mettre devant une question comme pour la première fois.)

– pe de altă parte, alţi filosofi, deşi acceptă o copilărie a filosofiei (de exemplu, naşterea ei în Occident la presocratici), în nici un caz copii filosofi, pentru că «a filosofa», pentru ei, e a ieşi din copilărie (Descartes) [1]

Controversele teoretice nu au împiedicat însă filosofia cu copiii să se dezvolte vertiginos, mai ales în Statele Unite, unde Matthew Lipman fondează în 1974 Institute for the Advancement of Philosophy for Children (IAPC – Institutul pentru Promovarea Filosofiei pentru Copii). Lipman propune ca scop major al filosofiei cu copiii stimularea gândirii critice, definită de el ca o gândire care (1) facilitează judecata copiilor pentru că se (2) bazează pe reguli şi criterii, (3) se autocorectează şi (4) este sensibilă la context. (“A primary goal of Philosophy for children is to foster critical thinking, defined by Lipman as „thinking that (1) facilitates judgment because it (2) relies on criteria, (3) is self-correcting, and (4) is sensitive to context.”)

Un alt moment important al filosofiei pentru copii este motivaţia politico-socială. Pentru Lipman, între studiul filosofiei şi studiul democraţiei trebuie stabilită o relaţie de interdependenţă. Apariţia şi dezvoltarea gândirii reflexive (abstracte) la copil în sânul unei comunităţi de cercetare va fi un mijloc de a educa democraţia. E prezentă şi o schimbare de registru în ideologia pedagogică, o mutaţie «postmodernă», cu deplasarea centrului de greutate dinspre profesor (filosof) spre elev (copil).

Oscar Brenifier, de la l’Institut de Pratiques Philosophiques (Franţa), formulează 3 atu-uri ale metodei filosofia cu copiii:

– argumentul autonomiei (Copilul trebuie să înveţe să muncească de unul singur, altfel el va căuta întotdeauna răspunsurile la autorităţile stabilite, în loc să scotocească în sine însuşi)

– argumentul valorii (copiii au nevoie de valori pentru a se construi pe sine, au nevoie de puncte de reper fără de care ei nu pot să crească şi să se constituie pentru a deveni adulţi responsabili, valori fără în absenţa cărora un om matur nu este complet. De asemenea, părinţii sau profesorii, în scopul de a educa, trebuie să direcţioneze gândirea copilului spre chestiunile fundamentale: adevăratul şi falsul, binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumuseţea şi urâtul, interdicţiile şi obligaţiile, drepturile şi datoriile etc.)

– argumentul îndoielii (afirmând că incertitudinea generează anxietate, părinţii îşi zic: trebuie să protejăm mica făptură. Dar, în acelaşi timp, protecţia permanentă a copilului nu-i permite acestuia să-şi dezvolte forţa psihică. Dacă un adult concepe responsabilitatea sa faţă de copil în mod principal ca o protecţie împotriva lui însuşi şi împotriva lumii exterioare, nu trebuie să fim uimiţi că acest copil va dezvolta o viziune paranoică a lumii, a unei lumi care nu se va asemăna niciodată cu cea care ar fi trebuit să fie, o lume asupra căreia, ca adult, nu va putea interveni niciodată, pentru că niciodată acest copil nu a lucrat asupra capacităţilor sale şi pentru că nu i-a fost dezvăluită puterea proprie. Cum poate cineva să fie generos şi liber, dacă el n-a suferit (resimţit) niciodată angoasa îndoielii, dacă n-a învăţat să lupte cu ea, s-o accepte, s-o rezolve şi s-o iubească ca pe un soi de dezechilibru care hrăneşte spiritul şi-l menţine treaz?») [2]

Metoda filosofiei cu copiii o rupe cu tradiţia idealizării vârs­tei copilăriei (dacă mai era nevoie, or, Freud în psihanaliză, William Golding în literatura universală, pentru a nu oferi decât câteva exemple extreme, au deconstruit, sperăm că pentru totdeauna, mitul inocenţei copilăriei). Apoi, înseşi condiţiile sociale în care unii copii trăiesc sunt foarte dure: plecarea părinţilor, divorţuri, foame, muncă, violenţe, tratament inuman, lipsa de dragoste din partea părinţilor, sărăcie etc. – chiar în ţările aşa-zise dezvoltate. Reflecţia filosofică, în acest caz, va învăţa copilul să ia distanţă faţă de emoţiile resimţite, şi să reziste situaţiilor angoasante. Această metodă este de o utilitate deosebită în cadrul clasei pentru că «e colectivă, pentru că fiecare elev poate să trăiască experienţa ieşirii din solitudinea sa existenţială, să înţeleagă că întrebările sale sunt, de fapt, întrebările fiecăruia, ceea ce creează un sentiment de apartenenţă, de condiţie umană împărtăşită, care-l va ajuta pe copil să trăiască în comunitate.»

Un bun argument în favoarea demersului filosofiei cu copiii este aşa-zisul efect Pygmalion (Rosenthal) – „teacher-expectancy effect” (profeţii care se autorealizează, dintre care cea mai cunoscută este teorema lui Thomas: «Dacă oamenii definesc nişte situaţii ca fiind reale, aceste situaţii devin reale prin consecinţele lor.») – în anumite situaţii, unii studenţi înregistrează performanţe mai mari decât colegii lor din simplul motiv că se aşteaptă de la ei să procedeze astfel. Efectul Pygmalion (Rosenthal) porneşte de la ideea că studenţii internalizează şi transformă în stimuli de acţiune aşteptările superiorilor lor. Or, «există mai multe şanse ca un copil să eşueze, dacă profesorii săi îl cred incapabil, şi invers, unii copii reuşesc doar pentru că pedagogii au crezut în ei. Pe de o parte, aceasta se întâmplă din motivul că, atunci când credem într-un copil, el îşi sporeşte încrederea şi respectul de sine, şi, pe de altă parte, pentru că Învăţătorul va „face” tot posibilul ca aceasta să se producă. În aceeaşi ordine de idei, atâta timp cât în clasă nu se va deschide un spaţiu de discuţii ad-hoc pentru apariţia şi formularea întrebărilor existenţiale, copiii nu au cum să înveţe să se exprime. Atâta timp cât nu vor fi organizate discuţii, elevii nu vor şti să discute, şi asta din motivul că acest lucru se învaţă – atâta timp cât nu se stabileşte în cadrul unei clase o comunitate de cercetare, elevii (copiii) nu vor învăţa să se chestioneze reciproc, să definească, să argumenteze şi să rezolve chestiunile de dispută sau neconcordanţa de idei. La fel, cât timp se va crede că copiii nu sunt capabili să filosofeze, ultimii nu vor face proba unei dorinţe de a o face, pentru că învăţătorul (pedagogul) nu va fi creat nici o condiţie psihologică – de exemplu, comunitatea de cercetare –, sau didactică – cum este viziunea filosofică creată de exigenţele intelectuale ale discuţiei.»

Note:

[1] «La philosophie, une école de liberté. Enseignement de la philosophie et aprentissage du philosopher: État des lieux et regards pour l`avenir», UNESCO, 2007, p.

[2] http://www.brenifier.com/francais/les_questions_des_enfants.htm
[3] «La philosophie…», p. 8

Text preluat de pe http://www.contrafort.md

O parte sonora de filozofie din Jurnalul Parizian

Eugen Simion – Timpul trairii, timpul marturisirii – Jurnal Parizian (aici am descoperit o forma subtila de filozofie in care spiritul literar isi face de cap )

Sextil Iosif Puşcariu – Biografii, memorii

Sextil Iosif Puşcariu – biografii memorii (audio) -> Scenariu radiofonic de Mihai Stoian

Sursa Radio Romania Cultural

Alte informatii

Un banc interesant

Care-i deviza moldoveanului?
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

Teorii Etice

de V. Muresan

fragment

Immanuel Kant (1724-1804) este considerat cel mai important filosof modern. Datorita implicarii sale totale în miscarea iluminista, miscare emancipatoare care a creat era moderna, mai e numit adesea si „filosoful Luminarii”. Într-o societate româneasca tarata de multe trasaturi pre-moderne, avem ce învata de la Kant. Pasajul de mai jos – altfel celebru – este extras din studiul sau „Ce este Luminarea?”:
“Luminarea este iesirea omului din starea de minorat a carei vina o poarta el însusi. Starea de minorat este neputinta de a se servi de mintea sa fara a fi condus de altcineva. Te faci tu însuti vinovat de aceasta stare atunci când cauza ei nu se afla într-o lipsa a inteligentei, ci în lipsa fermitatii si a curajului de a se sluji de ea fara a fi condus de altcineva. Sapere aude! Ai curajul sa te servesti de propria minte! Aceasta este deviza luminarii”.
Ceea ce ne spune Kant aici este ca valoarea centrala a miscarii politice si culturale iluministe a fost ideea de libertate, i.e. iesirea omului de sub orice tutela menita sa-i dicteze din afara destinul, fie aceasta autoritatea institutiilor statului, vointa Bisericii ori cea a monarhului absolut. Orice ingerinta exterioara în sfera vietii private sau în unele sfere ale vietii publice trebuie limitata într-o masura rezonabila. Dupa secole de „morala a supunerii”, cum a fost morala medievala, a supunerii fata de vointa lui Dumnezeu sau a stapânilor laici, ni se propune acum prototipul omului modern, a omului liber, aflat numai sub tutela propriei sale ratiuni. E omul capabil sa se guverneze singur, opus modelului crestin al omului pacatos prin natura si ca atare incapabil sa-si croiasca el însusi destinul; cu alte cuvinte, e omul autonom. Ideea „autonomiei”, originar politica si strâns legata de cea de libertate, i-a fost foarte apropiata lui Kant – profesorul implicat direct în lupta pentru recunoasterea autonomiei universitare si a libertatii academice, adica a dreptului profesorilor din universitate de a-si gândi singuri programele si manualele, de a nu fi îngraditi din ratiuni politice si religioase în exprimarea opiniilor lor – drepturi pe care erau departe sa le aiba acestia într-un stat prusac organizat dupa un regim politic absolutist, cum era Prusia vremii.

Tot textul

Filozofia practica a unui profesor – John Taylor Gatto

articol preluat de pe blogul lui  Spranceana

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile. TOT TEXTUL

Iaşi BookCrossing #1 – orice are un inceput

BookCrossing.lx.ro

Practica discursivă şi patologiile comunicării politice

de Ciorogar Beniamin

 

1.1. Componentele limbajului politic – electoral

Omniprezenţa discursului politic este determinată de

– componenta lingvistică a discursului ce se instituie printr-o structură narativă şi

– o componentă iconică ce se instituie printr-o structură figurativă.

1. Componenta lingvistică – textul – prezintă mesajul publicitar care generează sloganul, clişeul, ce urmăresc să distrugă parcursul logic în sens cartezian în favoarea emotivităţii: ”aforismele vor înlocui silogismele” (U. Eco).

2. Componenta iconică – imaginea politică – are rolul construirii unei imagini ce substituie argumentele în favoarea percepţiei şi a cărui efect depinde de sincronia cu mesajul publicitar.

Dacă ne este permisă o inginerie a cuvintelor în sens etimologic, am putea privi discursul politic, alături de cel publicitar ca o pub-licitare, licitare sau comercializare a valorilor pentru popor, pentru mase de oameni. Ele în mod sigur se dovedesc a fi forme de persuasiune în masă. Succesul lor în acest travaliu al persuasiunii depinde tocmai de modalitatea şi atractivitatea licitării valorilor simbolice care sunt vectorii determinanţi valorilor materiale şi a acţiunilor concrete.

Politica se referă la cine cui ce zice, pe ce cale şi cu ce efect scria Harold D. Lasswell în 1936. Indivizii şi grupurile obţin ceea ce doresc prin acţiunile lor şi ale altora de tip politic, datorită modului în care este structurată societatea la un moment dat prin regulile şi convenţiile ce guvernează modalităţile acceptate de acţiune. Fiind vorba despre o acţiune strategică, comunicarea politică ar implica reguli, proceduri, tehnici şi resurse activate în anumite evenimente politice.

Dacă ne referim la paradigma lui H. Laswell, „Cine” include vorbitorul, politicianul emiţător al mesajului politic. Este esenţial, pentru a obţine o analiză pertinentă a discursului, să luăm în calcul situaţia şi poziţia vorbitorului pe scena politică, atât faţă de contradidatul/contradidaţii săi, cât şi faţă de electorat.

„Cui” aduce în discuţie persoana căreia politicianul i se adresează, opinia publică în principal.

„Ce” spune reprezintă mesajul politic, ceea ce vorbitorul doreşte să transmită interlocutorului său.

Pentru D. Wolton, comunicarea politică este spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori, care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii: oameni politici, ziariştii (mass-media) şi opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie. Fiecare dintre aceşti actori au un mod specific de legitimare în spaţiul public: legitimarea reprezentativă (pentru partidele şi oamenii politici), legitimarea statistică, ştiinţifică (pentru sondaje şi opinia publică) şi legitimarea deţinerii şi utilizării informaţiei (pentru media şi profesioniştii acestora – ziariştii).

Comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei acţiuni dramaturgice. În relaţia dintre actorul politic, spaţiul democraţiei şi spaţiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt.

Spaţiul public mediază între acţiunea politică şi normele democraţiei. Gabriel Thoveron observa că noua comunicare politică reprezintă fructul a trei factori:

a) televiziunea

b) sondajele de opinie

c) publicitatea [1].

Între timp, alegerile din 2004 ne-au adus în spaţiul românesc un nou fenomen – comunicarea politică în spaţiul virtual – pe internet şi sms-uri pe telefoanele mobile.

Apariţia internetului ca un nou “medium” de comunicare a generat o serie de aşteptări în privinţa democratizării sau a dezvoltării unor noi structuri şi practici democratice. Literatura cu privire la democratizarea comunicării politice prin intermediul internetului a luat o amploare deosebită, dezbaterea actuală fiind centrată asupra unor probleme precum:

· Internetul şi depăşirea limitelor mass-media tradiţionale;

Comunicarea politică nu mai poate fi disociată de mass-media, practicile de mediatizare fiind constitutive procesului de comunicare politică. Din perspectiva democraţiei, mass-media înseamnă, pe de-o parte, o extindere considerabilă a accesului la spaţiul public şi, implicit, la informaţia politică şi, pe de altã parte, limitarea participării politice a publicului. Afirmaţia potrivit căreia mass-media diminuează participarea politică nu se referă la faptul că publicul participă la construcţia agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de opinie şi intervenţia “clasei mediatice” (jurnalişti, analişti, oameni politici, personalităţi publice, lideri de opinie ş.a). Este vorba de faptul că mass-media – dependente fiind de procesele pieţei – optează pentru anumite practici de mediatizare care pot stimula apatia politică a publicului. În aceste condiţii, cercetătorii investighează potenţialul internetului de a stimula participarea politică prin posibilitatea pe care o oferă utilizatorilor de a interacţiona direct (“one to one”) cu instituţiile şi actorii politici sau cu alţi utilizatori, membrii ai diferitelor comunităţi şi grupuri sociale.

· Internetul şi demonopolizarea informaţiei politice;

Stimularea participării politice depinde în primul rând de creşterea interesului pentru fenomenul politic. O problemã de actualitate se referã la internet ca sursã de informaţii politice “alternative” la informaţia furnizatã de mass-media tradiţionale.

· Internetul şi dezvoltarea democraţiei locale;

Potenţialul interactiv al internetului se manifestă şi în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multă “informaţie identitară” decât mass-media tradiţionale, fapt care, la prima vedere, poate intensifica interacţiunile dintre instituţiile locale şi cetăţeni.

· Internetul – o sursã de comunicare a discursului politic;

Una dintre problemele controversate ale comunicării politice actuale se referã la posibilităţile pe care le au actorii politici de a se adresa direct electoratului astfel încât discursul politic să nu fie “adaptat” de jurnalişti la necesităţile unui “eveniment mediatic”. Unii autori (Breton) semnalează că un simptom al comunicării politice actuale constă în faptul că publicul accede din ce în ce mai greu la discursul politic “mediat”, adică la discursul iniţial al actorului politic. Din acest punct de vedere, internetul ar putea ameliora circulaţia publicã a discursului politic în măsura în care liderii politici şi partidele integrează internetul printre practicile de comunicare politicã.

1.2. Performativitatea în practica discursivă a comunicării politice

Etimologic termenii performativ, performativitate îşi află originea în verbul englezesc perform (a îndeplini, a săvârşi) şi substantivul englezesc performance (îndeplinire, realizare, performanţă), termenii originari punând în evidenţă sensul acţional al celor dintâi.

Temenii performativ, performativitate se impun în universul discursiv odată cu cercetările lui John Langshaw Austin, care caută să argumenteze, prin teoria actelor de limbaj, că a spune înseamnă, totodată, a face. Cercetările sale au fost reunite, după moartea sa în trei volume: Philosophical Papers (1961), Sens and Sensibilia (1962), şi How to Do Things with Words (1962), ultimul fiind şi cel mai relevant pentru încercarea sa.

Termenul performativ intră pe scena discursivă prin distincţia pe care o face Austin între enunţuri performative şi enunţuri constatative. Un enunţ constatativ descrie, constată un eveniment, fapt fără a avea pretenţia de a modifica o stare de fapt. Un enunţ este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acţiunea asupra receptorului; este enunţul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acţiune [2]. În timp ce enunţurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunţurile performative sunt indiferente la aceste valori. Servind la îndeplinirea unei acţiuni, ele sunt pasibile de succes sau de eşec, putând fi „fericite” sau „nefericite” în funcţie de realizarea sau nerealizarea acelei acţiuni.

Din cele spuse mai sus, putem trage concluzia că sintagma „performativitatea discursului” reprezintă caracterul acţional al discursului; faptul că prin discurs locutorul acţionează asupra interlocutorului, influenţându-l astfel la nivel cognitiv cât şi la cel afectiv şi volitiv-comportamental. Prin intermediul cuvântului şi interlocutorului, locutorul poate acţiona şi transforma însăşi realitatea. De exemplu, printr-o formulare verbală a unei rugăminţi: „închide, te rog, fereastra!”, adresată unui interlocutor, locutorul poate transforma mediul înconjurător doar prin cuvânt, fără a face altceva decât a spune (iar fereastra deschisă, acum câteva clipe, este în prezent închisă).

Am putea spune, alături de Alexandra Ciorănescu, că enunţul performativ este „o formulă verbală”, prin care „omul este un Prometeu care şi-a propus lupta cea mai grea din toate, care pretinde să fure cerului exclusivitatea celor mai frumoase puteri”, puterea de a face ceva prin a spune [3]. Însăşi traducerea titlului How to Do Things with Words prin Cum să facem lucruri cu cuvinte este destul de relevantă pentru încercarea lui Austin.

Cu toate acestea, faptul că limbajul relevă o dimensiune acţionalistă nu este o noutate, deoarece încă din antichitate retorica a pus-o în evidenţă, „căci ce înseamnă să produci, prin tehnica discursului, diverse efecte asupra auditoriului, dacă nu să acţionezi prin limbaj?” [4]. Prin urmare, performativitatea este „marca oricărei intervenţii discursive ce stă sub semnul retoricului”, accentul căzând pe „impactul pe care discursul îl are asupra auditoriului său, rezultatul obţinut prin punerea în scenă a unei intervenţii discursive” [5].

Întreprinderea retoricii tradiţionale a avut în centrul atenţiei, în special un aspect, anume cel perlocuţionar, din spectrul teoriei actelor de limbaj, care conţine şi aspecte locuţionare, accentuând forţa ilocuţionară a discursivităţii.

Austin va dizolva oarecum distincţia constatativ – performativ, realizând că un enunţ constatativ poate fi şi performativ, în sensul că poate fi folosit cu un scop performativ, iar un enunţ performativ poate avea şi un conţinut propoziţional. Spre exemplu, constatarea: „Alina citeşte” poate fi folosită de locutor pentru a-i sugera interlocutorului „să nu o deranjeze de la lectură”; iar enunţul performativ: „Nu fuma, este dăunător!” are şi un conţinut propoziţional: „fumatul este dăunător”. Prin urmare, în opinia lui, enunţând o frază oarecare, locutorul efectuează cel puţin unul din următoarele acte de limbaj: un act locuţionar, care presupune articularea şi combinarea de sunete, cuvinte cu sens, semnificative, este „actul de a spune ceva” care poate avea un conţinut propoziţional; un act ilocuţionar, care se săvârşeşte în spunerea a ceva (influenţând asupra raporturilor dintre interlocutori), este „actul de a spune ce se face”. Astfel, efectuez actul de a promite spunând: „Promit…”, acela de a ordona spunând: „Îţi ordon…”, actul de a ruga spunând: „Te rog…” etc; un act perlocuţionar care este produs prin faptul de a spune ceva, este „actul de a face ce se spune”, şi are rolul de a convinge persoana, fiind urmat de efecte [6].

Performanţa în activitatea discursivă presupune intersectarea şi integrarea într-un ansamblu echilibrat a retoricii argumentative şi textualiste (modalităţile prin care se construieşte discursul), a retoricii aplicate (a retoricii specializată pe un anumit domeniu al cunoaşterii, retorica discursului politic, în cazul de faţă).

1.3. Argumentarea şi strategiile discursive [7]

Cine spune, cine este vorbitorul, se reflectă în noţiunea de ethos. În studiul discursului politic, ethosul se referă la puterea de convingere a unui discurs bazată pe statutul oratorului, pe calităţile recunoscute ale acestuia, pe imaginea sa, consacrată în ochii opiniei publice. Ethosul include, astfel, tot ceea ce este legat de eu, de emiţătorul mesajului, iar implicaţiile sunt mai mult emoţionale decât raţionale.

În cadrul unor confruntări directe între candidaţii purtători de mesaje diferite, asistăm la dezvoltarea mai multor strategii discursive, printre care amintim:

a) strategiile pozitive – cele care au la bază principiul afirmării de sine, fără atacuri la adresa adversarului

– susţinerea argumentativă a afirmaţiei face apel la raţiune, nu la afect. Astfel se poate observa, spre exemplu, cum atât Adrian Năstase, cât şi Trăian Băsescu fac apel la realizările avute în calitate de prim-ministru, respectiv ministru al transporturilor, în confruntarea directă dinaintea celui de al doilea tur de scrutin, din 8 decembrie 2004.

– arta de a afirma siguranţa de sine: pentru a câştiga încrederea altora, o condiţie esenţială este ca tu însuţi să arăţi încredere în tine şi în formaţiunea pe care o reprezinţi:

Adrian Năstase: Administraţia prezidenţială este puternică dacă preşedintele României este puternic. Eu am dovedit, şi la conducerea partidului şi la conducerea guvernului, că sunt un om puternic.

Trăian Băsescu: (…) este clar că instituţia prezidenţială trebuie să fie extrem de puternică. Din acest motiv, o voi reorganiza şi voi da instituţiei prezidenţiale dimensiunea pe care ea trebuie să o aibă.

În aceeaşi evoluţie a discursului axat pe potenţa politică a candidaţilor se înscrie şi convingerea ambilor politicieni că deţin majoritatea parlamentară şi că vor forma guvernul.

b) strategii negative – ele subminează poziţia adversarului prin atacuri asupra ideologiei sale, a promisiunilor sau chiar a personalităţii sale – argumentum ad hominem (argumentul referitor la persoană):

– atacul pe terenul celuilalt apare atunci când unul dintre candidaţi îşi însuşeşte unul din clişeele cheie ale celuilalt;

– atacul direct – unul dintre adversari îl acuză explicit pe celălalt sau îi reproşează fapte care, în opinia vorbitorului reprezintă greşeli.

Adrian Năstase: Nici eu nu am trăit din munca de partid.

Trăian Băsescu: Nu, l-ai susţinut pe Ceauşescu, aşa, să n-aibă opoziţie.

– atacul indirect, spre deosebire de atacul direct, apare atunci când acuzaţiile la adresa adversarului nu sunt formulate explicit, ci rămân la nivel de implicaţie:

Adrian Năstase: Nu ne putem permite un preşedinte care să facă doar scandaluri, care să genereze crize. Avem nevoie de linişte, avem nevoie de responsabilitate.

Trăian Băsescu: Eu mi-am servit ţara. Toată cariera mea este legată de servit ţara unde a trebuit să o servesc: la bordul navelor, în zone de război, în incendii, în furtună. Am adus acasă ţiţeiul de care avea nevoie ţara. La maximă responsabilitate.

– atacul părţilor slabe adverse – un atac nu asupra persoanei ci asupra a ceea ce face adversarul, păstrând aparenţa unei obiectivităţi, spre deosebire de atacul direct.

– contraatacul:

Adrian Năstase:

Domnule Băsescu, în emisiunea lui Dinescu de la Realitatea TV, din 23 noiembrie, aţi afirmat: nu am nevoie de preoţi ca să simt către Dumnezeu, nu am nevoie de intermediari. Afirmaţia dvs neagă însăşi raţiunea de a fi a bisericii. În aceste condiţii vă întreb: Cum veţi reuşi să fiţi preşedintele unei ţări 99% creştine?

Trăian Băsescu:

Cred că daţi o interpretare complet greşită…

Adrian Năstase: N-am făcut decât să citez…

Trăian Băsescu:

Ca să ajungi la Dumnezeu … şi eu am avut o meserie în care n-am avut biserică pe navă. Ca să ajungi la Dumnezeu trebuie să crezi în Dumnezeu în primul rând. Este condiţia obligatorie.

Nu-i neapărat nevoie nici pentru marinar, nici pentru aviator, nici pentru oameni care au meserii riscante să aibă o biserică pentru a-şi face meseria.

Este suficient să crezi că ceva acolo sus există. Că există un Dumnezeu. Totul este să te comporţi ca om care crede în Dumnezeu şi nu ca om fără nici un Dumnezeu, aşa cum aţi făcut în raport cu pensionarii. I-aţi dat lui Iacubov scuturi şi v-aţi bătut joc de pensionari şi de ţărani.. Aţi dat lui Nicolae de la SNTR scutiri şi v-aţi bătut joc de generaţia tânără.

Este diferenţă probabil între noi. Meseria m-a obligat să cred în Dumnezeu fără să am biserică lângă mine.

Probabil că dvs. în timpul lui Ceauşescu vă permiteaţi să vă duceţi în fiecare duminică la biserică.

c) strategiile neutre – tehnici ce apelează mai mult la afecte:

– flatarea electoratului

– apelul la afect – recunoaşterea lui Băsescu a situaţiei în care sunt puşi să concureze la preşedinţia României doi foşti membri de partid comunist.

– repetiţia.

1.3.1. Metaforizarea

Politica alocă doua tipuri de resurse, tangibile şi intangibile, şi doua tipuri de simboluri, concrete şi abstracte, în discursul politic: [8]

Indiferent de domeniul sau situaţia de comunicare în care practicăm discursul, putem deosebi o întrebuinţare literală a limbajului de una nonliterală a sa. Dacă spunem „omul este fragil bio-psihic dar prin inteligenţă reuşeşte să supravieţuiască” ne situăm într-o întrebuinţare literală a limbajului, pe când dacă spunem, precum Pascal, „omul este o trestie cugetătoare” suntem într-o întrebuinţare nonliterală a acestuia. În primul caz, persoana care vorbeşte (scrie) vrea să comunice interlocutorului într-un mod direct ideea că „omul este slab bio-psihic dar că prin raţiune devine tare”; în cazul al doilea, Pascal ne comunică aceeaşi idee (ca idee de bază, deoarece pot fi deprinse şi alte conotaţii) dar într-un mod indirect, analogic şi sugestiv.

Distincţia este clasică, avându-şi originea în tradiţia retorică, începând cu Aristotel, dar este cunoscută, în special, sub forma distincţiei sens literal – sens figurat. Deşi studiile de retorică tradiţională impun mai multe tipuri de figuri retorice ce ilustrează întrebuinţarea sensului figurat sau a nonliteralităţii în practica discursivă, noi vom aborda metafora ca exponent al acestei întrebuinţări, copilul reuşit al mariajului retoric.

Metafora este inclusă în clasa figurilor ce ţin de sens, fiind numită şi figură semantică, figură de stil sau trop, „prin intermediul căreia se prezintă ca echivalenţi doi termeni distincţi, realizându-se între aceştia un transfer de trăsături semantice; … presupune un transfer de termeni, posibil datorită conţinutului semantic parţial comun al elementului substituit şi al celui care substituie.” [9] . În tradiţia retorică, ea este definită şi ca „trop prin asemănare” sau „comparaţie prescurtată”, prin ea desemnându-se un obiect prin numele altuia cu care are un raport de analogie.

Deşi metafora este definită, în special, la nivel de termeni, aceasta ia în majoritatea cazurilor forma enunţului, astfel încât vom vorbi mai specific de enunţuri metaforice şi prin extensie de discurs, limbaj metaforic sau figurat în opoziţie cu cel literal.

Unii gânditori, precum Nietzsche, Manthner, consideră că limbajul verbal în totalitate este de natură metaforică, prin el omul nu poate face altceva decât să sugereze o idee, să facă aluzie la un obiect sau stare de lucruri, dar nicidecum să le cunoască. Pentru ei distincţia literal – nonliteral (metaforic) nu poate fi susţinută întrucât însuşi literalitatea e de natură metaforică, nu există decât o singură stare a limbajului, cea metaforică. În acest sens, Nietzsche va afirma: „a transpune o excitaţie nervoasă într-o imagine! Prima metaforă. Imaginea din nou transformată într-un sunet articulat! A doua metaforă.”[10], iar Mauthner afirmă că „omul nu va putea depăşi niciodată o descriere metaforică a lumii, nici cu ajutorul limbajului comun, nici cu acela al limbajului filosofic…cuvintele sunt, în cazul cel mai bun, metafore a ceea ce este perceput prin simţuri.”[11].

Cei doi gânditori sesizează, odată în plus, ceea ce au observat şi alţii, precum I. Kant, anume că o cunoaştere a lumii este mai curând o construcţie a spiritului, logosului nostru (înţeles atât ca raţiune cât şi ca discurs sau ca „raţionalitate discursivă”) decât o reflectare mimetică, fidelă a realităţii, că noi nu putem prinde decât „fenomenul”, „lucrul în sine” scăpându-ne întotdeauna. În acest sens se va întreba Nietzsche de unde vine acest „instinct al adevărului”? Când, de fapt, dominant este „instinctul de a forma metafore.” Iar Mauthner, observând arbitrarietatea şi convenţionalismul limbajului (în sensul de nemotivat şi nu de aleator) le va considera o „debilitate” cognitivă a acestuia, ba chiar şi una acţională, spunând că limbajul nu este decât o convenţie, ca regula unui joc; cu cât cei ce participă la joc sunt mai numeroşi, cu atât limbajul va fi mai constrângător. Totuşi el nu va putea nici cunoaşte, nici modifica lumea reală.” [12].

Bernard Pautrat, într-un studiu, Imperiul metaforei, atrage atenţia că „marca acestui caracter metaforic al limbii e mai întâi arbitrarul denumirilor, designaţiilor şi delimitărilor.” [13] El consideră că Nietzsche surprinde cel mai potrivit acest fapt prin metafora dansului, în Zarathustra: „cuvintele şi sunetele n-au fost ele date lucrurilor pentru ca omul să-şi redea sieşi puteri asupra lucrurilor? Frumoasă nebunie e vorbirea: astfel omul dansează de-asupra tuturor lucrurilor.” [14].

Astfel, în viziunea celor doi autori, logosul, limbajul nu este dominat de „instinctul cunoaşterii, adevărului” ci de „instinctul estetic”, prin urmare gânditorul nu mai este chemat să prindă lumea în exactitatea ei (aceasta este o iluzie) ci pentru a o recrea artistic; „este imposibil să fixezi definitiv conţinutul conceptual al cuvintelor. Cunoaşterea lumii prin intermediul limbajului este deci imposibilă. Cu putinţă este să fixezi conţinutul reprezentativ al cuvintelor. Arta este deci cea care devine posibilă prin intermediul limbajului…” [15]. Rezultă că omul, având limbajul ca mediu de experimentare a cunoaşterii, nu poate avea acces decât la opinie (doxa), interpretări; „episteme” nefiind rezervate decât zeilor.

Deşi critica limbajului făcută de cei doi gânditori este mai mult decât pertinentă vom „comenta” pe marginea afirmaţiilor făcute de ei. Chiar dacă „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” (Wittgenstein), iar „limitele limbajului” evidenţiate mai sus de cei doi autori sunt destul de evidente, nu este mai puţin pertinent să vorbim despre „vituţile limbajului”.

„Vrem, nu vrem”, mediul în care noi oamenii experimentăm lumea şi depozităm sau comunicăm această experienţă este limbajul. Deşi nu putem dobândi acea cunoaştere absolută a lucrului în sine, cunoaşterea fenomenală, hermeneutică şi-a dovedit de cele mai multe ori validitatea prin efectele sau eficacitatea acţională; or, în general, cunoaşterea este în vederea acţiunii, căci omul, deşi împins de instinctul curiozităţii în actul cunoaşterii şi-a verificat cunoaşterea în acţiunea practică. Însuşi convenţionalismul şi arbitrarietatea limbajului văzute de autorii menţionaţi ca o „debilitate” a acestuia au constituit totuşi şi o imensă resursă de a accede la cele mai complexe teorii şi legi ştiinţifice prin potenţialul de abstractizare şi generalizare aflat în limbaj. Chiar dacă cei doi gânditori vorbeau despre valabilitatea pur artistică a limbajului, şi într-adevăr ipotezele (ştiinţifice sau nu) sunt o „creaţie artistică” în sensul că sunt un produs al minţii şi imaginaţiei noastre, cu toate acestea limbajul are şi o valabilitate epistemologică întrucât ipotezele (ca enunţuri) se verifică sau se falsifică mai devreme sau mai târziu în practică.

În concluzie, putem spune că valabilitatea artistică a limbajului este dublată de una epistemologică, că omul „adevărului artistic” este dublat de omul „adevărului epistemic”.

Retoricul, precizează Bernard Pautrat, nu este deci o specie a genului „discurs”, ţinând în mod specific de Retorică: „el este esenţa însăşi a limbii, şi orice discurs ţine, de drept, de retorică” [16]. Această afirmaţie este o parafrază succintă la „Retorica” lui Nietzsche, readucând încă o dată în prim plan cele discutate mai sus: natura metaforică a limbajului.

Cu toate că metafora la origine este un procedeu retoric şi poetic un „ornament estetic” care îmbracă discursul în hainele seducţiei şi persuasiunii, se constată astăzi că ea poate fi întâlnită în majoritatea tipurilor de discurs şi chiar acolo unde nu ne aşteptăm, fiind intrigaţi că dăm peste ea şi în „sanctuarul obiectivităţii”: discursul ştiinţific. Prin urmare „asistăm astăzi la deplasarea acestui trop din spaţiul lingvisticii şi al retoricii în cel al epistemologiei: problematica metaforei a devenit un topos central în cunoaştere. Metafora a încetat pe de o parte să fie un mit poetic, devenind principiu explicativ în ştiinţă, iar pe de altă parte să se cantoneze doar la nivel lexical, pentru a intra în câmpul teoriei discursului.”[17]. Putem spune, aşadar, că suntem martorii unei emigrări inter-domenii, accentul deplasându-se de pe metafora retorică şi poetică pe metafora ştiinţifică, iar ca efect constatăm o metamorfoză dinspre metafora estetică, expresivă spre cea cognitivă, referenţială, dinspre o figură de stil spre o figură de gândire. De fapt „cele două aspecte, cognitivul şi expresivul, coexistă, numai că, în ştiinţă, metafora este preponderent cognitivă, iar în artă precumpănitor expresivă” [18].

Metafora reprezintă, în această paradigmă un „mod non-definiţional de fixare a referinţei”, definindu-se ca „raţionalitate imaginativă”[19]. Departe de a fi doar un simplu „ornament retoric”, metafora funcţionează ca instrument de cunoaştere, ea apărând pentru a compensa carenţele de „denumire”, lacune ale unui tip de limbaj în criză de termeni pentru noi aspecte ale realităţii. Metafora este o componentă a limbajului cotidian, Dumarsais afirmând că „se creează mai multe figuri de stil într-o oră în hală decât într-o zi la Academie”[20], cât şi a discursului ştiinţific, din nevoia de a desemna fenomene ştiinţifice mai puţin obişnuite: „găurile negre”, „efect tunel”, „groapă de potenţial”, etc., caz în care nu mai poţi face distincţie între „ştiinţa care descoperă” şi „arta care inventează”; cu toate acestea, funcţia metaforei ştiinţifice fiind cea referenţială, de elucidare a referentului.”[21].

Reboul şi Moeschler vor explora această funcţie referenţială a metaforei în cadrul discursului cotidian luând ca exemplu enunţul „camera ta e o cocină”, care din punct de vedere literal e fals, dar verosimil din punct de vedere nonliteral deoarece cel puţin unele dintre implicaţiile pe care le declanşează sunt adevărate, de exemplu faptul că „în camera ta e dezordine.” [22]. Şi pentru ei întrebuinţarea metaforei se explică prin faptul că anumite gânduri nu pot fi exprimate decât prin enunţuri nonliterare.

Cu toate acestea, P. Ricoeur în Metafora vie ne atrage atenţia că „referinţa metaforică” deşi este prezentă, ea nu este totuşi una directă, primară, „tare”, aspecte specifice enunţului literal, ci una indirectă, secundară, „slabă”, pentru că „vederea metaforică este o <<vedere ca>>”. Enunţul metaforic recreează realitatea prin ficţiune, organizând astfel lumea noastră şi aducând un spor de sens, înţeles, prin punerea în scenă a unui „adevăr metaforic”. Limbajul–obiect în Metafora vie este discursul literar, care are atât o funcţie poetică cât şi una retorică; „cea de-a doua urmăreşte să-i convingă pe oameni, oferind discursului podoabe care plac…prima urmăreşte să redescrie realitatea pe calea ocolită a ficţiunii euristice”, prin urmare „metafora poartă informaţie pentru că ea <<re-descrie>> realitatea.” [23]. Astfel prin metaforă locutorul nu descrie direct realitatea, lumea ci cu ajutorul ficţiunii, referinţa metaforică fiind produsă pe „ruinele” referinţei literale. Metafora vie reprezentând de fapt o entitate lingvistică nouă care vine să ia locul uneia vechi, osificate, „metaforă moartă” dar şi să desemneze un aspect al realităţii încă nenumit.

Putem spune că, în practica discursivă din orice domeniu sau situaţie de comunicare, limbajul este întrebuinţat atât într-un mod literar cât şi într-unul non-literar (metaforic), unul dominând funcţie de tipul de discurs sau domeniu. La extreme se situează discursul ştiinţific dominat de literalitate şi discursul poetic dominat de nonliteralitate. Metafora nu este doar un „ornament estetic” ce îmbracă discursul, menit a emoţiona, persuada, ci în aceeaşi măsură ea este o strategie discursivă, referenţială, chiar dacă „slabă”, prin care locutorul poate urmări atât seducţia cât mai ales îmbogăţirea universului cognitiv al interlocutorului cu noi cunoştinţe, „adevăruri”. Metafora este o excelentă şi sugestivă modalitate sugestivă prin care fenomene complexe pot fi înţelese, comprehendate datorită analogiei puse în joc, deşi ea lasă loc unor multiple interpretări şi prin extensie unei doze de indecizie, susţinându-se, „împotriva epistemologiei neopozitiviste că, în ştiinţe, metaforele sunt implicate în elaborarea de concepte.” [24]

1.3.2 Propaganda

Cuvântul “propagandă” îşi are originea în Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei (lat. Congregatio de Propaganda Fide), înfiinţată în 1622 de Biserica Catolică, cu scopul de a coordona activităţile misionarilor în America Centrala, America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China şi India, fără însă a se limita la aceste ţări, şi de a organiza o bibliotecă şi o şcoală pentru preoţii misionari, toate acestea cu scopul de a restaura catolicismul în ţările protestante şi ortodoxe şi de a-l răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreştine.

În prezent, termenul are o conotaţie mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informaţii, zvonuri, idei şi lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mişcări, credinţe, instituţii sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluţionară şi propaganda nazistă.

În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii „oficiale” ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: “Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări “. Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; şi Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.

În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.

În lucrarea sa Aphorismes du temps présent 1913, Gustave Le Bon spunea că: “Este mult mai uşor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credinţa în puterea sa şi lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranţă şi un orgoliu excesive “.

Înaintea sa, în lucrarea De la Démocratie en Amérique I 1835, Alexis de Tocqueville opina că:

În general, concepţiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele – care sunt un fel de mici naţiuni în sânul uneia mari – se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care şi-l propun, şi mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acţioneze.

Ceea ce este foarte interesant de ştiut este faptul că propaganda s-a născut mai curând în sânul regimurilor democratice decât în sistemele totalitare, iar

ca manipulare a convingerilor şi comportamentului populaţiei prin folosirea de simboluri şi discursuri, propaganda a fost un fenomen dominant al secolului al XX-lea.[25]

J. Ellul demonstrează cum, în timpul primului război mondial, se declanşează, în Statele Unite, o tehnicizare a cuvântului menită să convingă. Este vorba despre CPI (Commitee on Public Information) menit să ridice moralul şi să asigure difuzarea idealurilor americane în străinătate, ocazie cu care s-a născut mitul „cruciadei democraţiilor pentru pace respectând drepturile omenirii” [26].

În istoria propagandei, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică sunt exemplele clasice. Metodele folosite (uneori în premieră), ca şi rezultatele obţinute (soldate în majoritatea cazurilor cu pierderi inestimabile de vieţi omeneşti şi de valori culturale şi economice) reprezintă culmi ale fenomenului propagandei, culmi pe care lumea civilizată speră să nu le mai atingă niciodată.

Hitler considera că masele nu au capacitatea de a înţelege desfăşurarea unor evenimente, de aceea este esenţial apelul la emoţii. El afirma că: „Efectele propagandei se bazează în mare parte pe emoţii şi într-o foarte mică măsură pe intelect. Liderii trebuie să evite să aibă pretenţii intelectuale exagerate din partea maselor. Receptivitatea lor este limitată, inteligenţa, redusă, dar puterea de a uita este enormă. De aceea, propaganda trebuie limitată la câteva idei esenţiale, care să fie exprimate cu insistenţă în puţine sloganuri, până când toţi oamenii ajung să fie convinşi de ceea ce li se spune“.

O metodă eficientă de propagandă nazistă au constituit-o zvonurile şi aluziile. La începutul guvernării naziste, Goebbels a dus o întreagă campanie de denigrare a membrilor partidelor din opoziţie, lansând zvonuri despre scandaluri în care aceştia ar fi fost implicaţi. Spre sfârşitul războiului, când devenise evidentă iminenta înfrângere a naziştilor, Goebbels a lansat un zvon conform căruia cercetătorii germani erau pe punctul de a inventa două arme noi, un submarin capabil să atingă viteze mari şi un tun antiaerian cu direcţionare magnetică a muniţiei, care făcea imposibilă ratarea ţintelor. Scopul acestor zvonuri era de a menţine credinţa că victoria germanilor era încă posibilă şi că ei ar trebui să lupte în continuare, în ciuda înfrângerilor suferite pînă atunci.

Conform propagandei naziste, o metodă eficientă de manipulare a maselor era inventarea şi repetarea insistentă a unor neadevăruri atotcuprinzătoare, imposibil de dovedit. De exemplu: „Germanii sunt o naţiune superioară“, „Europa este condusă din umbră de o conspiraţie a evreilor“. Astfel de minciuni erau imposibil de contrazis, deoarece, dacă sunt susţinute de mici detalii adevărate, întreaga afirmaţie pare adevărată. Iar dacă este repetată suficient de des, ea sfârşeşte prin a deveni realitate.

Propaganda nazistă a creat două imagini pentru Hitler. Într-una era prezentat ca un părinte al naţiunii, zâmbind şi îmbrăţişând copii, afişele având ca slogan: „Hitler – ultima noastră speranţă“. Goebbels considera că această imagine este deosebit de eficientă, deoarece „Oamenii simpli capătă încredere în el, pentru că îl simt ca pe un prieten şi un protector“. În cealaltă ipostază, Hitler era înfăţişat drept „Conducătorul“, abordând întotdeauna ţinuta militară, sigur pe el, foarte impunător, trecând în revistă trupele.

Multe dintre metodele propagandei naziste au fost folosite şi de comunişti. În 1912, cu cinci ani înainte de a ajunge la putere, partidul comunist şi-a înfiinţat propriul ziar, Pravda (Adevărul). Pentru mai bine de şapte decenii, acesta a fost ziarul puterii şi publica doar articole bine filtrate, cenzurând informaţiile care nu trebuiau să ajungă la opinia publică din Uniunea Sovietică şi din ţările est-europene.

Moartea „omului vechi“ şi naşterea „omului nou“ au devenit obiectivele principale ale politicii comuniste. Creierul acestei operaţiuni ambiţioase era departamentul de propagandă, care, la ordinul Comitetului Central, trebuia să se ocupe de controlul propagării ideilor oficiale în întregul corp social.

Acţiunea sa era preluată la toate nivelurile partidului de organisme care aveau aceleaşi sarcini. Reţeaua de propagandişti era, practic, o armată de mai multe milioane de persoane (doar în URSS!) şi forţele sale erau repartizate în funcţie de tipurile de acţiuni la care luau parte.

Plehanov definea propaganda drept utilizarea cu bună ştiinţă a unor argumente ştiinţifice şi istorice pentru a îndoctrina publicul atent şi informat, iar agitarea – drept folosirea sloganelor sau a parabolelor pentru a exploata lacunele celor needucaţi.

Primul scop al propagandei comuniste este promovarea în exterior a imaginii înfrumuseţate a ţărilor socialiste şi o imagine întunecată a celor nesocialiste. Al doilea este acela de a ascunde intenţiile reale de dominare a lumii sub umbrela „luptei pentru pace“. Cât despre cel de-al treilea scop, este cel de a interveni într-o formă invizibilă în politica internă a statelor necomuniste, perturbând opinia publică prin ceea ce în vocabularul tehnic al KGB se numea „dezinformare“ sau „măsuri active“. Disimularea foametei şi a exterminărilor în URSS, în timpul anilor ’30, constituie o adevărată operă de artă a propagandei şi a cenzurii comuniste. În anii ’50, când democraţiile au început să vadă ce însemnase cu adevărat teroarea stalinistă, totul era deja istorie. Condiţiile mizere de muncă, moartea miilor de ţărani şi de muncitori din cauza foametei şi a persecuţiilor erau ascunse de zecile de ani de legende aurite despre comunism. Abia în 1976 s-a aflat că „Marele pas înainte“ al lui Mao, din 1959, s-a tradus printr-o foamete înspăimântătoare în urma căreia au murit cel puţin 60 de milioane de chinezi şi că „Revoluţia culturală“ a fost de fapt o explozie de barbarie. Toate acestea fuseseră ascunse în spatele imaginii unei Chine progresiste, netributare modelului stalinist, un exemplu de dezvoltare demn de urmat de toate ţările lumii a treia.

Sovieticii numeau „măsuri active“ o parte din tehnicile menite să producă un anumit disconfort opiniei publice din ţările necomuniste. Un exemplu îl constituie fabricarea de documente false, ca, de exemplu, pretinsa scrisoare a preşedintelui Reagan către regele Juan Carlos al Spaniei din 1981. Prin aceasta, preşedintele Americii îl invita pe un ton imperativ şi ofensator pe şeful statului spaniol să ia mai rapid hotărârea intrării în NATO şi, de asemenea, să ia măsuri împotriva partidelor care se opuneau.

Această scrisoare, ajunsă în mâna presei şi a unor diplomaţi aflaţi la Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, a stârnit o reacţie spaniolă de mândrie şi de indignare împotriva amestecului Statelor Unite în treburile interne ale Spaniei şi a compromis intrarea acesteia în NATO.

Eficacitatea propagandei directe are ca rezultat final slăbirea încrederii în sursele oficiale, care de obicei sunt întâmpinate cu scepticism.

Propaganda presupune o tehnică de manipulare a cuvântului care presupune cinci reguli de formare:

– simplificarea, în special prin personificarea unui duşman unic;

– îngroşarea, care permite desfigurarea faptelor;

– orchestrarea – care permite repetarea mesajelor astfell simplificate şi desfigurate;

– transfuzia, care permite adaptarea la diverse tipuri de public;

– contaminarea – în vederea obţinerii unanimităţii.[27]

„Propaganda se apropie de publicitate, prin încercarea de a crea, transforma sau confirma opiniile şi prin recursul la mijloace împrumutate de la ea, dar se deosebeşte de aceasta prin scopul său, care este unul politic şi nu unul comercial.”[28]

Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propagandă în războiul mondial) „propaganda înseamnă democraţie”, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai economic decat violenţa, corupţia ori alte tehnici de guvernare.

Această viziune instrumentală consacră o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerată instrument de „circulaţie a simbolurilor eficiente”. Se presupune că mass-media acţionează după modelul „acului de seringă hipodermicã” desemnând efectul sau impactul direct şi nediferenţiat asupra indivizilor atomizaţi.

Lasswell – în lucrările sale: Psihologie şi politicã, 1930, Politicã mondialã şi insecuritate personalã, 1935 – este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând studierea sistematică a conţinutului mijloacelor de comunicare în masă şi elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendinţelor (trends) aşa-numitei World Attention, elementele care modelează „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policymaking).

Specificul raporturilor şi al activităţilor politice contemporane îl constituie criza de credinţă politică, ceea ce obligă oamenii politici, după cum afirma Gabriel Thoveron, să investească tot mai mult în comunicare: „de îndată ce apare vreo dificultate între ei şi aceia care îi mandatează, aceasta este numaidecât considerată o <<problemă de comunicare>> – de a-i convinge pe cetăţeni de temeiul actelor ori deciziilor lor“[29].

În societate orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politică are în atenţie emergenţa problemelor colective, formularea întrebărilor adresate autorităţilor publice, elaborarea de soluţii, conflictul dintre aceste proiecte şi modul lor de reglementare.

În fiecare din aceste procese se găseşte implicată comunicarea, iar contribuţia ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare şi participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere.

Comunicarea impregnează toată activitatea politică în măsura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare.

Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relaţiile ei cu politicul prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung sa fie practici politice. Viaţa politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al locutorilor politici pentru a-şi legitima acţiunile, discuţia fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.

1.4. Intenţia practică a locutorului în comunicarea politică

În cazul întrebuinţării referenţiale, constatative a limbajului, intenţia locutorului este una teoretică, cognitivă vizând înţelegerea (interlocutorului) ca scop în sine. Locutorul, propunându-şi doar captarea sensului, accederea prin limbaj la lumea referentului, de către interlocutor, şi nu adeziunea acestuia, în vreun fel sau altul, la cele spuse.

În momentul folosirii performative a discursului, intenţia locutorului nu mai este una teoretică ci una practică, adică aceea de a acţiona, influenţa, transforma „lumea psihocomportamentală” a interlocutorului, şi prin aceasta lumea reală, exterioară. În acest moment, înţelegerea de către interlocutor a celor spuse nu mai este un scop în sine, ci un mijloc în vederea influenţării şi transformării celuilalt, şi odată cu el a lumii reale. Înţelegerea este o condiţie necesară dar intermediară, în uzajul performativ al discursivităţii, reacţia interlocutorului nu se produce decât în urma înţelegerii celor spuse.

Prin urmare, referenţialitatea este întotdeauna prezentă în întrebuinţarea performativă a limbajului prin dimensiunea sensului (înţelegerii sensului) dar nu întotdeauna printr-o accedere fidelă la lumea referentului. Locutorul poate folosi o serie de „jocuri de limbaj” sau „jocuri de sens”, care se dovedesc a fi doar pure „speculaţii lingvistice”, „licenţe lingvistice” fără vreo legătură solidă cu realitatea, dar cu efecte notabile asupra receptorului. În acest cadru intră: unele încercări poetice postmoderniste, unele producţii literare, unele încercări retorice, fenomenul „limba de lemn” şi poate multe altele. Minciuna, ca stratagemă discursivă manipulatorie, prezintă atât sens cât şi referinţă, valoarea ei referenţială fiind însă falsul. Este cu atât mai greu de depistat şi de ocolit efectele ei nocive, cu cât locutorul este un mai bun artist în a-şi prezenta discursul ca fiind credibil.

Vreau să scot, astfel, în evidenţă, faptul că o intervenţie discursivă performativă nu ţine neapărat ca enunţul vehiculat să fie adevărat, valid. De dragul acţiunii, influenţării, efectelor, unii locutori nu numai că renunţă la aceste valori, ci folosesc chiar contrarele lor, precum: minciuna (care e un enunţ fals) sau limba golită de orice conţinut referenţial. În concluzie, efectul practic este cel care primează, efectul teoretic, cognitiv fiind de cele mai multe ori doar un adjuvant.

Acest accent pe „utilitatea”, pe efectul practic, în cazul enunţurilor performative, se explică şi prin faptul că Austin, părintele termenului performativ, era însufleţit de un spirit pragmatic sau pragmatist. Dovada clară a acestei afirmaţii fiind faptul că volumul intitulat How to do things with words este obiectivarea publicistă a unor conferinţe ţinute de autor la Harvard, în 1955, sub numele de William James Lectures.

Scopul fundamental al lui Austin, în William James Lectures fiind acela de a se opune convingerii larg răspândită în filosofia anglo-saxonă a vremii, conform căreia limbajul are funcţia de a descrie o stare de fapte. Acest caracter fundamental descriptiv al limbajului, Austin îl va numi „iluzie descriptivă” [30].

---

[1] Thoveron, Gabriel: Comunicarea politica azi, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 11.

[2] Austin, John Langshaw: Cum sa faci lucruri cu vorbe, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 12.

[3] Ciorănescu, Alexandra: Despre performativitatea discursului literar, în: „Revista de istorie şi teorie literară”, nr. 2, Editura Academiei române, 1995, pp. 152-153.

[4] Romedea, Adriana-Gertruda : Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999, p. 17.

[5] Sălăvăstru, Constantin.: Raţionalitate şi discurs, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 98.

[6] Austin, John Langshaw: op. citată, p. 109.

[7] Scurtulescu Antonia: op. citată, pp. 177-227.

[8] Virgil, Stoica : Metodologia analizei politice, Ed. Universităţii “Al.I.Cuza”, 2004

[9] Bidu-Vrânceanu, Angela (coordonator): Dicţionar general de ştiinţe – Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 289

[10] Ghica, Marius.: Omul poetic pe tărâmul limbajului, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1989, p. 141.

[11] Janik, Allan, Stephen: Fritz Mauthner şi critica limbajului, Revista „Secolul XX”, nr. 325, 1988, p. 230.

[12] Idem, p. 231.

[13] Pautrat, Bernard: Imperiul metaforei, Revista: „Secolul XX”, nr. 325-, 1988, p. 214.

[14] Idem, p. 214.

[15] Janik, Allan, Stephen op. citată, p. 232.

[16] Pautrat, Bernard: op. citată, p. 214.

[17] Rovenţa-Frumuşani, Daniela.: Argumentarea – modele şi strategii, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 118.

[18] Idem, p. 119.

[19] Ibidem, pp. 122-123.

[20] Bougnaux, Daniel: Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2000, p. 71.

[21] Rovenţa-Frumuşani, Daniela: Semiotica discursului ştiinţific, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 67.

[22] Reboul, A., Moeschler J.: Pragmatica, azi, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2001, pp. 173-174.

[23] Ricoeur, P.: Metafora vie, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 380.

[24] Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie: Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 381

[25] Nedelcu, Mioara – Marketing politic, Ed. Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi 2005

[26] Ellul, Jacques: Historie de la propagande, 1967, apud Breton, Philippe: Manipularea cuvântului, Ed. Institutul European, Iaşi, 2006, p. 57

[27] Breton, Philippe: op. citată, p. 59.

[28] Nedelcu, Mioara: op. citată

[29] Thoveron, Gabriel: Istoria mijloacelor de comunicare, Ed. Institutul European, Iaşi, 2003, p. 17

[30] Moeschler, J., Reboul A.: Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1999, p. 45.

Rolul argumentului functiei in etica aristotelica

de  Cristian Ducu
În Etica nicomahică I.7,(1 )după ce arătase că binele suprem (to ariston) pe care toţi oamenii îl caută este identificat de aceştia cu viaţa bună (to ēu zēn)(2) sau fericirea (eudaimonia) şi că el trebuie să fie ceva realizabil practic (to prakton),(3) Aristotel discută despre natura acestui bine făcând apel la ceea ce a fost numit de comentatorii săi moderni “argumentul funcţiei”.(4) Pe scurt, acest argument spune că toate lucrurile sunt create cu un anumit scop (telos), iar binele (tagathon) şi reuşita (ēu) care constituie acest scop depind de funcţiile proprii acelor lucruri. Dacă în cazul omului funcţia proprie este definită drept “activitatea sufletului conformă cu raţiunea” (EN 1098a3-4), atunci binele său va consta în buna îndeplinire a funcţiei proprii. Şi dacă prin buna îndeplinire a funcţiei înţelegem o “activitate conformă cu virtutea” (EN 1098a15) atunci concluzia argumentului nu poate fi decât aceea că binele omului constă în “activitatea sufletului conformă cu virtutea sa” (EN 1098a16). O serie întreagă de dificultăţi au fost observate în legătură cu acest argument. De exemplu, unii cercetători s-au întrebat dacă nu cumva avem de-a face cu un argument greşit în sensul că Aristotel confundă între a trăi bine şi a trăi potrivit binelui. (5) Cu alte cuvinte, că Aristotel nu distinge între sensul substantival al lui agathos şi cel adjectival. Mergând şi mai departe, alţii l-au acuzat pe Stagirit că afirmaţiile sale cu privire la binele omului se bazează pe consideraţii de ordin metafizic despre natura umană (eroarea naturalistă).(6) Însă cea mai importantă chestiune este aceea legată de rolul pe care comentatorii Eticii nicomahice i-au acordat-o în interpretarea viziunii filosofului atenian cu privire la fericire.

Tot textul

Epicur (341–270 î.Hr.)

Etica lui Epicur consta în urmărirea fericirii, concepută ca înlăturare a durerii

Născut într-o colonie ateniană săracă din Samos, Epicur nu a fost nici bogat, nici aristocrat, şi se pare că a avut o sănătate şubredă în cea mai mare parte a vieţii sale. Filosofia sa reprezintă un amestec creativ între temele metafizice ale presocraticilor şi incursiunile etice ale lui Socrate. În acord cu Democrit, Epicur a adoptat o metafizică atomistă, dar pe care a combinat-o şi a justificat-o printr-un fel de hedonism terapeutic, în care anxietăţile vieţii contemporane erau înlăturate prin urmărirea plăcerii, fără teama unei pedepse divine. În esenţă, Epicur urmează atomismul lui Democrit, aducând însă o importantă modificare.

Tot textul 

Creativitatea

Avand in vedere commentariile de pe Zodia Busuiocului  m-am gandit sa expun cate ceva despre creativitate
 1. Notiunea de creativitate
  Societatea noastra este vital interesata in dezvoltarea si afirmarea in proportii de masa a personalitatilor creatoare. Exista in epoca noastra un interes general si crescand referitor la actul creatiei, la procesele care îi stau la baza, la modul in care poate fi depistata si cultivata creativitatea.  Desi nu exista pana in prezent o unanimitate de pareri in privinta definirii creativitatii, consideram ca aceasta poate fi circumscrisa referindu-ne atat la produsul procesului, cat si la procesul insusi.
  Irwing Taylor (1959), cercetator in domeniul psihologiei sociale a analizat peste 100 de definitii ale creativitatii si a pus in evidenta 5 NIVELE de creativitate. El a sugerat ca creativitatea variaza in adancime si amploare mai degraba decat ca tip. Astfel, ar fi eronat sa facem deosebiri (desigur d.p.d.v. psihologic) intre creatia stiintifica si cea artistica, deoarece creativitatea implica o abordare a problemei sub aspect mult fundamental decat cel accidental, al formatiei profesionale.
 Primul nivel il constituie CREATIA EXPRESIVA ce poate fi exemplificata de desenele spontane ale copiilor. Este vorba de forma fundamentala a creativitatii si necesara pentru aparitia mai tarziu a unor nivele superioare. Ea implica o expresie independenta, in care indemanarea, originalitatea si calitatea produsului nu sunt importante. La nivelul urmator al CREATIEI PRODUCTIVE exista o tendinta de a restrange si a controla jocul liber si de a imbunatatii tehnica; produsele obtinute pot sa nu fie cu totul diferite de acelea ale celorlalti oameni. La nivelul CREATIEI INVENTIVE – inventia si descoperirea sunt caracteristicile cele mai importante care implica flexibilitatea in perceperea unor relatii noi si neobisnuite intre partile care inainte erau separate . CREATIA INOVATOARE este cel de-al patrulea nivel care se intalneste la putini subiecti. Ea inseamna o modificare semnificativa a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui intreg domeniu de arta sau stiinta.
 Forma cea mai inalta a puterii creatoare este CREATIVITATEA EMERGENTIVA in care un principiu total nou sau o ipoteza noua apare (emerge) la nivelul cel mai profund si mai abstract.
 In afara problemelor de nivel, mai poate fi abordata si problema ariilor de comportament uman carora li se poate aplica o definitie – creativitate. De ex., cat de intemeiat este a vorbi despre creatie la nivelul relatiilor umane?  O gospodina, o mama, o sotie, care ofera o viata sigura si fericita familiei sale, poate fi creatoare?, desi nu e cu putinta sa evaluam un produs care nu e tangibil.
 Pentru intregirea sferei notiunii creativitatii, alti cercetatori exploreaza aspecte ale procesului de creatie si ale produsului sau. Astfel, Graham Wallas, extinzand analiza lui Helmoholtz – despre ceea ce pare sa aiba loc in general in timpul procesului de creatie – a sugerat existenta a 4 etape: prepararea, incubatia, iluminarea si verificarea.
 Prepararea implica constiinta ca exista o problema si, desigur, culegerea unor informatii legate de ea; incubatia implica o perioada de asteptare in care problema ramane „nedestelenita” pana in momentul iluminarii, cand apare pe neasteptate o strafulgerare pe baza careia este rezolvata problema, dupa care, urmeaza verificarea, un proces de punere la punct, un gen de revizuire.
 Pentru a nu trece in revista si alte puncte de vedere expuse fie de Tudor Vianu, A.Osborn, Marian Bejat si altii, consideram ca am putea da o definitie de lucru din care reiese ca acceptam:
 CREATIVITATEA, CA ACTIVITATEA CONJUGATA A TUTUROR FUNCTIILOR PSIHICE ALE PERSOANEI (INTELECTUALE, AFECTIVE SI VOLITIVE), CONSTIENTE SI INCONSTIENTE, NATIVE SI DOBANDITE, DE ORDIN BIOLOGIC, PSIHOFIZIOLOGIC SI SOCIAL IMPLICATA IN PRODUCEREA NOULUI SI ORIGINALULUI.

 2. CONCEPTUL DE STRUCTURA CREATIVA

 Prin structura se intelege, de regula, o totalitate de parti in relatie care formeaza un tot unitar, avand o calitate noua fata de calitatile partilor componente si o functionalitate proprie. „In mod cert – considera J.Piaget – o structura este formata din elemente, dar acestea sunt subordonate legilor care caracterizeaza sistemul luat in ansamblul lui; si aceste legi, denumite ‘de compozitie’, nu se reduc la asocieri cumulative, ci confera totului, ca atare, proprietati de ansamblu distincte de cele ale elementelor”.
 Ne propunem sa subliniem care sunt partile (elementele) si in ce relatii se gasesc ele in cadrul structurilor creative. Vom considera parte a structurii creative, functia psihica: memoria, imaginatia, inteligenta, etc.  Deci functia psihica este echivalenta cu partea din structura creativa. Procesul psihic este simultan parte si functie, este deci parte functionala. Fiecare parte are o functie calitativ distincta. De pilda, memoria indeplineste functiile de inregistrare, pastrare si reactualizare a informatiei, functie calitativ diferita de cele ale imaginatiei si inteligentei.
 Desigur, partile nu sunt juxtapuse, ci conjugate, in interdependenta, intr-o varietate de relatii. Mai multe parti functionale in relatie formeaza o structura creativa. Deci, prin structura creativa vom intelege o grupare de parti functionale in relatie, care indeplineste o functie calitativ-distinctiva in producerea noului si originalului.

Structurile care conlucreaza la realizarea creativitatii, participa intr-un fel sau altul la inventii si descoperiri, poarta denumirea de EUREME (de la grecescul heuriskein=a afla – prin extensie – a descoperi).

 Partile functionale pot fi concepute ca un fel de „atomi de creativitate”, iar structurile ca adevarate „molecule de creativitate”.
Toate structurile creative (ca totalitate de parti in relatie) conjugate, vor forma psihicul (persoana) ca sistem creativ integral.
 Tinand seama de cele expuse, putem considera ca la realizarea fenomenului de creativitate conlucreaza urmatoarele eureme:
-eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei, realizata de memorie, gandire, limbaj, interese, etc.;
-eurema de asociativ-combinatorie realizata de inteligenta, imaginatie, memorie, inconstient, etc.;
-eurema energetico-stimulatorie in cadrul careia conlucreaza pasiunea, sentimentele, motivatia, interesul, curiozitatea, forta proceselor nervoase exprimate in tipul de activitate nervoasa superioara, efortul intens si de lunga durata, vointa, curajul, trebuintele, ambitia, placerea de a descoperi, etc.;
-eurema critica realizata de gandirea analitica, de functia critica a inteligentei si constiintei, etc.;
-eurema de obiectualizare a imaginilor la care conlucreaza elemente ideativ-perceptive si motorii.

 1.Eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei

 In cadrul acestei eureme, un rol important il are memoria in legatura indisociabila cu gandirea, limbajul, interesele, si altele. Este de presupus ca in creativitate accentul cade pe memoria logica, pe logomnema, prin care desemnam mesajul inteles, fixat in cuvant, si memorat. Astfel, gandirea si limbajul preced, intr-un fel, si pregatesc terenul memoriei. Cercetarile de psihologia memoriei dovedesc ca mesajul inteles este conservat o durata mai mare de timp, este reactualizat prompt, si folosit in contexte diferite cu maximum de eficienta. Un astfel de mesaj este necesar si util in activitatea creatoare. De aceea, in creativitate este utilizata in mai mare masura memoria de lunga durata. Datele ei sunt indelung supuse meditatiei, mai ales in sus-numita etapa de incubatie a ideilor, indispensabila activitatii creative. De altfel, intre memorie si gandire relatia este biunivoca si deosebit de activa: mesajele sunt sumar prelucrate, triate, clasificate la nivelul gandirii, dupa care sunt stocate in memorie, sunt readuse la nivelul gandirii, care continua operatia de analiza si sinteza asupra lor: le retriaza, le reclasifica, le pune in noi contexte, le reordoneaza, le completeaza, elimina pe cele superflue, etc., dupa care le transfera iar in memorie pentru o perioada mai lunga sau mai scurta pentru a reveni apoi la ele. Tinand cont de faptul ca in vederea activitatii creative este receptionata o mare cantitate de informatie (de obicei mai multa decat poate fi folosita in creativitatea imediata), se cere ca filtrarea ei sa se faca cu maximum de eficienta. Suprasaturatia informationala poate sa fie la fel de daunatoare in creativitate ca si deficitul informational. Clasificarea mesajelor se cere facuta cu maximum de precizie spre a putea fi gasite si eforate cu usurinta, in vederea utilizarii lor eficiente in activitatea creativa. Cercetarile de psihologia memoriei pun in evidenta faptul ca memorarea se realizeaza in functie de interes, in speta, de intersul creativ. El functioneaza ca un filtru, ce realizeaza o prima selectie si clasificare informationala.
Nu exista cercetari experimentale care sa ne informeze cu certitudine daca se poate face o corelatie directa de proportionalitate intre cantitatea de informatie si creativitate. Dupa opinia lui Alex Osborn, cantitatea produce calitatea. Cu cat avem mai multe date – considera autorul – cu atat sansa este mai mare ca printre ele sa fie si informatia relevanta, de natura sa finalizeze actul sau procesul creativ: „este aproape axiomatica teza dupa care cantitatea produce calitate in ideatie. Logica si matematica  ilustreaza adevarul ca, cu cat producem mai multe idei, cu atat suntem mai aproape de a o elabora si pe cea buna. Tot atat de adevarat este ca cele mai bune idei, rareori devin primele”. Probabil ca aceste cunsideratii ale lui Osborn sunt valabile pentru creatorul obisnuit. In ceea ce priveste geniile creatoare, unii autori considera ca ele sunt refractare la acumularea excesiva de informatie. Charles Nicolle ajunge sa afirme ca „geniul inventiv nu este in stare sa inmagazineze cunostinte si ca spiritul inventiv poate fi omorat de un invatamant deficitar, de eruditie si de opiniile inradacinate”. Se poate spune cu mai mult temei ca geniul inventiv nu memoreaza cunostinte nerelevante. Dar fara o oarecare cantitate de cunostinte, geniul creativ nu poate fi conceput asa cum spune Lucretius in de rerum natura, „din nimic nu se naste ceva, nici chiar prin vointa zeilor”. Geniul prezinta anumite particularitati in creatie: la o cantitate relativ mica de mesaj provenit din afara, el adauga o mare cantitate de creativitate din interiorul sau. Indicele de creativitate este determinat nu numai de cantitatea de informatii intrata in sistemul uman, si nu atat de ea, cat de valoarea productiva (inventiva ce se realizeaza la nivelul verigii centrale prin conlucrarea sistemului de eureme, prin forta, amplitudinea si potentialul lor, prin travaliul mental ridicat.

2.Eurema asociativ-combinatorie

 Este realizata in cea mai mare masura de cuplul imaginatie-inteligenta. Combinarea informatiilor intrate in sistemul uman este de natura sa contribuie, in mare masura la realizarea noului si originalului. In acest sens, A.Osborn arata: „combinarea e adeseori numita esenta imaginatiei creatoare”.
Este de presupus ca in acest joc combinatoriu intervin legi probabilistice, fenomene aleatorii si necesare precum si procedee extrase din experienta sau independente de ea. Combinarea noua si originala se realizeaza tocmai prin abaterea de la schema data prin experienta. La situatii identice combinarea ideativ-comportamentala va fi identica schemei care in repetate randuri a asigurat succesul organismului. Dar se ivesc situatii noi, dinamice, neprevazute, ce se cer solutionate corespunzator. La situatii variabile persoana creativa raspunde cu strategii variabile. In acest caz se manifesta „experimentarile mentale” de elaborari si reelaborari, de combinari si recombinari. Noul si originalul se nasc la antipodul schemei stereotipe, sunt antischema, ele se realizeaza prin combinatii variabile la situatii variabile prin elaborarea de n-solutii la una si aceeasi situatie. Comportamentul necreativ se caracterizeaza prin aplicarea unor scheme non-variabile la situatii variabile prin incapacitatea de a gasi solutia optima.
 Creativitatea consta tocmai in elaborarea de strategii combinatorii noi la situatii noi, si uneori in elaborarea de strategii posibile la situatii probabile.
 Imaginatia are capacitatea de a anticipa realul, de a-l prefigura, de a vedea viitorul cu ochii prezentului. Gratie ei, facem saltul de pe coordonata prezentului pe aceea a viitorului, vedem cu ochii mintii nu realul, ci posibilul, nu actualul, ci perspectiva. Desigur, ca sa combini trebuie sa ai ce combina. Se considera ca, cu cat cantitatea de cunostinte este mai mare, cu atat sansele de a gasi combinatii noi si originale sint mai marei. Capacitatea combinatorie este pusa in dependenta de cantitatea de cunostinte oarecum divergente, care sunt de natura sa faciliteze jocul asociativ combinatoriu, analogiile multiple: „… combinatiile originale apar cu mai mare probabilitate, atunci cand diapazonul cunostintelor noastre cuprinde domenii apropiate sau chiar mai indepartate ale cercetarii”.
Creativitatea care presupune noul si originalul se realizeaza la confluenta informatiilor inedite intrate in sistem, cu cele existente deja. Aceste informatii inedite pot restructura in modalitati diferite vechile combinatii, le pot pune in ipostaze noi, in noi raporturi si relatii, pot evidentia noi fatete si aspecte (pana atunci ascunse), generand pe aceasta cale elemante creative noi si originale. Una din functiile psihice care-si disputa intaietatea cu imaginatia in creativitate este inteligenta. Ea are o pondere mare in creativitate in raport cu alte componente ale acesteia. Se pare ca inteligenta functioneaza aici in stransa legatura cu imaginatia, ele actionand complementar.
Este de presupus ca inteligenta indeplineste o functie relationala in cadrul combinatoricii creative. „Desigur ca inteligenta este un proces de prindere de relatii, insosi cuvantul spune: intelligere sau inteliegere de la legere=a incheia, a asambla, a alege, acelasi cu romanescul ‘a intelege’ inseamna a stabili selectiv anumite legaturi… Inteligenta este procesul prinderii de relatii corespunzatoare intr-o situatie relativ noua, detasand parti din experienta trecuta sau facuta pe loc, integrandu-le intr-un nou asamblaj si actionand in consecinta ori de cate ori este cazul”.
Alfred Binet considera ca inteligenta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: perceptie corecta si rapida, directionarea gandirii, functia critica, inventivitatea, la care Mihai Ralea a mai adaugat comprehensiunea si obiectivitatea.
Am putea sublinia ca in cadrul euremei asociativ-combinatorii, imaginatia participa in mare masura la realizarea functiei combinative, iar inteligenta la realizarea functiei asociative (relationale).
In domeniul creativitatii tehnice ingineresti, Edison avea o foarte mare capacitate asociativ-combinatorie: „…intr-o zi, el ceru inginerilor sa-I schiteze trei planuri de masini. Cand planurile fura gata, Edison le cerceta si-si dadu indata seama ca nu pretuia nici unul doi bani.
–Nu puteti sa intocmiti alte planuri?
–Imposibil, raspunsera inginerii.
–Sunteti siguri?
–Absolut siguri.
–Bine, zise Edison, apoi isi vazu de treaba.
Peste doua zile veni in cabinetul inginerilor si depuse pe masa lor 48 de planuri de masini, intemeiate pe aceleasi principii tehnice. Inginerii cu diplome si studii stralucite in strainatate ramase cu gurile cascate, in fata omului care fusese izgonit de la scoala, fara sa ispraveasca macar 4 clase primare”.
Alaturi de imaginatie, inteligenta si, in stransa legatura cu ele, in cadrul euremei asociativ-combinatorii, mai participa si alte procese, ca de pilda intuitia. Din perspectiva combinatoricii creative, intuitia poate fi caracterizata ca fiind realizarea unei combinatii informationale reusite care a dus la o solutie noua si originala. Ea ne apare cu o stare de iluminare brusca, de surprindere a unei relatii creative fundamentale, de clasificare a unei probleme de gasire a unei cai indelung cautate.
Este concludenta in acest sens intuitia creativa a lui H.Coanda in descoperirea efectului care-i poarta numele. Cu ocazia zborului din 16 Dec. 1910, Coanda observa inspaimantat cum „flacarile jeturilor au inceput sa se abata pe deasupra fuselajului de lemn, punand in pericol aparatul”. Este interesant de consemnat ca acest fapt de observatie inregistrat in 1910 a trebuit sa aiba o perioada de incubatie de 20 de ani, pentru a trece din fapt de observatie in fapt stiintific. Iata in ce imprejurari s-a petrecut acest lucru: „… intr-o zi, aflandu-ma in baie, ma jucam amuzat cu picaturile de apa. Am observat ca picatura de apa vine si se prelinge de-a lungul degetului la fel ca jetul flacarilor, atunci, la Issy les Moulineaux, de-a lungul fuselajului avionului meu. Atunci m-am luminat; m-am lamurit de-a binelea, ca acest lucru este in legatura directa cu ceea ce s-a intamplat cu jetul ce venea asupra aparatului cu care zburam in 1910, cel fara elice, si al carui trist sfarsit il cunoasteti. Desluseam acum, in baie, mersul fluidului. …”
De ce oare a fost necesara o perioada de incubatie atat de lunga? Ce mecanisme ale creativitatii au operat atata timp asupra faptului de observatie? In ce mod a conlucrat constientul si inconstientul in descoperirea facuta? De ce tocmai in acel timp si in acel loc s-au produs analogia si intuitia luminatoare? Sunt intrebari la care teoria creativitatii trebuie sa gaseasca un raspuns constient.
Asadar, alaturi de intuitie, in cadrul euremei asociativ-combinatorie, trebuie luata in consideratie si analogia care indeplineste o functie relationala, de transfer informational de la o combinatorie la alta.
O functie combinatorie indeplineste si inconstientul. Este necesara o intensa activitate creativa la nivelul constiintei, bazata pe un inalt travaliu psihic constient, cu dorinta arzatoare de a rezolva problema, de a gasi solutia creatoare, desfasurata pe o durata intinsa de timp, ca astfel sa fie determinat si inconstientul sa lucreze, in continuarea constiintei. Inseamna ca numai dupa ce activitatea la nivelul constiintei a fost incheiata, abia atunci inconstientul incepe sa lucreze. Este de presupus ca daca travaliul creativ atinge un maximum la nivelul constiintei, combinatorica constienta realizeaza jonctiunea cu combinatorica inconstientului care o continua pe prima. Combinatorica constienta si cea inconstienta sunt complementare. „Psihologia actului creator in activitatea stiintifica presupune o indelungata acumulare de fapte in stare de veghe, a meditatiei concentrate indelung asupra acelorasi probleme, care, ramanand nerezolvate in zona vietii constiente, isi continua subteran elaborarea prin imbinarile creatoare ale subconstientului. Subconstientul primeste in acest mod un material de la starea de veghe pe care-l prelucreaza si-l impune mai tarziu activitatii constiente sub forma de solutie pe care gandul o reia, o adanceste, si o formuleaza”.
Se poate presupune ca relatia functionala dintre constiinta si inconstient se realizeaza pe principiul conexiunii inverse. Conlucrarea dintre constiinta si inconstient se face printr-o succesiune de feed-back-uri. Dupa o activitate laborioasa intensa, desfasurata la nivelul constiintei, problemele nerezolvate sunt transferate inconstientului care continua activitatea combinatorie, transmitand permanent constiintei, prin conexiune inversa, scheme-solutii. Constiinta indeplineste functia unei instante care valideaza multilateral solutia adevarata, falsa, certa, incerta, consistenta, inconsistenta, etc., sub raport axiologic (valoare, nonvaloare); de eficienta (eficienta, neeficienta); dpdv etic (buna, rea); ca finalitate (daca solutia concorda sau nu cu scopul urmarit), etc..
Procesul de elaborare nu se incheie cu solutia, ci abia incepe cu ea. Solutia trebuie incadrata in contextul unor fapte. Constiinta reprezinta momentul initial sau/si final in creativitate. Chiar si atunci cand creativitatea cunoaste oelaborare inconstienta cu intuitia tot in inconstient – sau in cazul intuitiilor de predictie „de ghicire” anterioare rationamentului constient – participarea finala a constiintei este obligatorie; rolul constiintei este de instanta suprema in fenomenul de creativitatea.

 3.Eurema energetica-stimulatorie

Aceasta eurema este formata dintr-o multitudinde de fenomene si procese psihice, care, impreuna, indeplinesc functia de dinamizare creativa a apersoanei. Creativitatea implica atat componenta intelectuala cat si pe cele afective-volitive. Eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei si cea asociativ-combinatorie se desfasoara pe un fond energetic amplificat, cere un mare travaliu psihic, un consum energetic foarte mare, solicita mobilizarea tuturor potentelor energetice si dirijarea lor spre actul si procesul creativ. Combinatorica creativa se infaptuieste pe fondul unor fenomene psihice dominatoare, cum ar fi: pasiunea, succesul, interesul, curiozitatea, vointa (capacitatea de effort), curajul (cutezanta), dorinta, ambitia, etc.. Creativitatea se desfasoara dpdv psihofiziologic, pe un tonus cerebral ridicat, care genereaza si intretine starea de continua concentrare, dirijata de vointa. O vointa puternica este generatoare de potente creative: „aproape fiecare dintre noi poate sa-si conduca mintea intr-un mod mai eficient decat o face in mod obisnuit. Intr-o masura mai mare sau mai mica, cu totii suntem inzestrati cu puterea vointei, si aiceasta este cheia efortului creator”.
Edison, mare inventator in domeniul ingineriei avea multa dreptate dintr-un punct de vedere cand spunea ca geniul este 1% inspiratie si 99% transpiratie. El insusi era un exemplu in acest sens. Furat de munca si de preocuparile sale creative, uita de sine, a uitat chiar si ziua cand trebuia sa participe la propria-I casatorie. „Cand cumnatul sau ii aduse aminte ca fericitul eveniment se desfasura in salon fara el, sari drept in picioare si-si lovi fruntea cu palma:
–Extraordinar! Asta nu mi s-a mai intamplat! Iti multumesc ca ai venit sa ma iei.”
Nasterea ideilor noi si originale se realizeaza printr-un effort prometeic si sisific chin. Efortul uneori dramatic tine de esenta creativitatii si a persoanei creative. Cine nu este capabil si dispus sa-l faca n-are pentru ce bate la poarta templului creatiei.
Munca l-a creat pe om – in sens antropologic – iar omul, inzestrat cu harul muncii, cu potente creative, devine fiinta prin excelenta creatoare. Efortul creativ se concentreaza in zecile, chiar sutele (uneori) de incercari neizbutite, care apropie pe individ de tinta, pana cand apare solutia noua si originala, numita uneori inspiratia. Ea este de fapt rezultanta efortului creativ facut moment de moment, care, prin progresele partiale acumulate, genereaza, la un moment dat, aceasta strafulgerare intuitiva.
Vointa, exprimata prin capacitatea de effort creativ, se conjuga adesea, in mod fericit, cu pasiunea creativa. Aceasta din urma se poate naste in insasi munca creativa, care apoi sa devina suport dinamizator al acesteia, sau, poate sa-i preexiste. Pasiunea este forta emotionala care propulseaza persoana si o sustine energetic si moral in indelungata expeditie creativa.
Alt mare spirit creativ si creator, Hegel, considera ca „nimic mare nu s-a indeplinit fara pasiune, si nici nu poate fi indeplinit fara ea”.
Marea pasiune poate duce la fenomenul ce este numit „minimalizarea psihica a efortului”. Sub impulsul pasiunii, munca creativa poate sa para mai usoara, desi ramane la fel de grea, timpul consacrat creatiei poate sa para mai scurt, comprimandu-se in plan subiectiv, desi la modul fizic ramane identic cu sine. Pe de alta parte, pasiunea puternica duce la simplificarea energiei si a capacitatii de efort. Cand exista o mare si statornica pasiune, fortele psihice si fizice se inzecesc, obstacolele devin mai usor de depasit.
Bertrand Russell punea pasiunea la baza conduitei intregii sale bieti si activitati creative: „trei pasiuni simple dar coplesitoare mi-au carmuit viata: setea de dragoste, dorinta de cunoastere, si nemarginita mila pentru suferintele omenirii”.
Munca incununata de succes procura o stare tonica de multumire si de placere pe care o cunoaste numai acela care munceste cu daruire deplina.

 4.EUREMA CRITICA

Se impune o conlucrare intre imaginatie si gandirea critica care judeca, compara, analizeaza, apreciaza, aproba sau respinge total sau partial produsele imaginatiei. In creativitate si in actul de creatie, este foarte necesar ca intre functia imaginativa si cea critica sa existe un echilibru. Hipertrofierea functiei critice va duce la anularea ideilor aflate in germen – fenomen specific persoanelor inventiv-ideative, dar finalmente neproductive. Hipertrofierea functiei imaginative, in lipsa unei corelatii echilibrate cu cea critica va duce la fabulatie. Comentand relatia dintre imaginatie si gandirea fizica, A.Osborn consemneaza ca intelectul nostru este dual:
-pe de-o parte o facultate critica care analizeaza, compara, alege;
-pe de alta parte o facultate creativa, care vizualizeaza, prevede, si genereaza idei.
Facultatea critica traseaza drum imaginatiei, iar aceasta lumineaza demersul rational.

 5.EUREMA IDEATIV-PERCEPTIVA

Eurema ideativ-perceptiva si de obiectualizare a imaginilor se identifica cu asa-numitul fenomen al imaginii vizuale – capacitatea de a vizualiza ideile. Acest fenomen este reversibil – putem vorbi de o vizualizare a ideilor, dar si de o idealizare (in sens de logicizare) a imaginilor, adica de o convertire a lor in idei.
Din perspectiva gnoseologica, in primul plan apare fenomenul de logicizare a imaginilor. Dar din punct de vedere al psihologiei invatarii ne intereseaza ambele aspecte, si mai ales fenomenul de vizualizare a ideilor. In continuare, ideea imaginii trebuie sa-si gaseasca corespondentul intr-un obiect. Un fenomen de miscare a gandirii de la abstract la concret se realizeaza tocmai prin vizualizarea ideilor si prin obiectualizarea imaginilor.

 TIPOLOGII CREATIVE

Activitatea de invatare scoate in evidenta urmatoarele tipuri creative:
-Tipul necreativ.  La o capacitate mica de stocare a informatiilor (cunostinte relativ putine) se poate asocia o capacitate combinatorie mica pe un fond energetic stimulatoriu scazut.
-Tipul necreativ-volitiv.  In cazul fondului energetic stimulatoriu relativ ridicat s-ar putea sa avem de-a face cu elevi care vor sa realizeze ceva, cheltuiesc energie, se framanta, dar rezultatele nu sunt pe masura cantitatii de energie cheltuita. Este vorba de o energie neproductiva, ineficienta, ce trebuie canalizata spre alte activitati decat cele creative. Pe acesti elevi ii putem aprecia ca „vor, dar nu pot”; la ei predomina latura afectiv-motivationala in detrimentul celorlalte, mai ales a celei combinatorii.
-Tipul cumulativ. Avem de-a face cu elevi care stocheaza multe cunostinte, din domenii variate, dar care se gasesc in imposibilitatea de a le combina intr-o maniera noua si originala spre a crea ceva. Sunt elevi instruiti, cu un volum apreciabil de cunostinte, dar sterili, neproductivi. Acest tip cumulativ poate fi un elev volitiv, care dispune de un font energetic motivational ce se manifesta preponederent in acumularea de fapte.
-Tipul combinativ-volitiv.  O cantitate relativ mica de informatie (cunostinte nu prea bogate), s-ar putea sa se asocieze la unii elevi cu o mare capacitate combinatorie, ceea ce le-ar permite sa realizeze un indice de creativitate mediu sau chiar ridicat. Sunt elevi cu o fantezie bogata si inteligenta prodigioasa, care creaza parca din nimic. Ei prind „din zbor” cunostintele transmise, au capacitatea de a realiza lucrari inedite in planul creativitatii. Ei isi confrunta si sustin cu tarie opiniile, militeaza permanent pentru transpunerea lor in fapt. Planul si realizarea lor creatoare se suprapun.
-Tipul combinativ-nevolitiv

Elevul ce se incadreaza intr-un asemenea tip, intruneste toate calitatile de ordin combinativ, dar mai putin disponibilitatile volitive. Din cauza lipsei de energie, cele mai multe realizari creative raman in stadiul de proiect, neputand sa le finalizeze.
–Tipul cumulativ-combinativ-volitiv. 

 O cantitate mare de informatie, cunostinte multe, profunde si variate, se pot asocia cu o mare capacitate combinatorie pe un fond energetic stimulatoriu ridicat. Suntem in fata geniului creativ. Sunt cazurile cele mai fericite, dar cele mai rare. Elevii ce apartin acestui tip nu raman de obicei la un singur obiect de invatamant, ci tind sa iradieze si in celelalte. Cu cat anargia lor este mai mare, cu atat capacitatea de a se manifesta multilateral, de a crea multe elemente noi si originale, de a le finaliza, este mai mare.
–Tipul combinativ-imaginativ. 

Luand in consideratie eurema critica, putem intalni si un asemenea tip, la care functia critica opereaza in fedicit. Functia combinatorie lucrand in exces, imaginatia sa foarte bogata iese adesea din sfera posibilului, trecand in domeniul visului irealizabil. Sunt elevi cu idei fanteziste, nerealiste.
–Tipul combinativ-critic. 

 La acesta, imaginatia si gandirea critica se gasesc in echilibri. Imaginatia are curs liber, apoi este supusa cenzurii severe a ratiunii. Asemenea elevi au idei fecunde, realiste, noi, si originale.
–Tipul combinativ-hipercritic. 

 La un asemenea tip, functia critica se realizeaza in exces. Fantezia si inteligenta lui pot produce idei noi si originale, dar majoritatea lor sunt ucise in embrion , deci creativitatea, in cele din urma, este nula.
–Tipul ideativ 

Este vorba de acei elevi la care predomina latura ideativa, avand la baza eureme de acumulare si comprehensiune, eurema asociativ-combinatorie. Sunt indicati pentru activitati de conceptie, deoarece gasesc solutii ingenioase in variate situatii.
–Tipul ideativ-imagistic

 La cei care apartin acestui tip, ideatia si capacitatea de vizualizare a ideilor sunt in echilibru. Orice idee are posibilitatea de a fi vizualizata.
–Tipul imaginistic

 Este dominat de vizualizarea ideilor si are mai putin capacitatea de a elabora idei noi si originale. Asemenea elevi au vocatie pentru transpunerea originala a ideilor altora.
–Tipul ideativ-imagistic-obiectual

Are ca nota specifica armonia intre structura ideativa imagistica si obiectuala. Elevii acestui tip elaboreaza idei noi si originale, le pot vizualiza si transpune in practica. Este ca si in domeniul muzicii cand, uneori, aceeasi persoana intruneste compozitorul, dirijorul, si interpretul.

 METODE DE DEZVOLTARE A CREATIVITATII IN SCOALA

 Climatul de creativitate este mult mai dificil de realizat decat climatul obisnuit de studiu si transmitere a informatiei al invatamantului traditional, presupune prevederea de situatii apte sa stimuleze curiozitatea, confruntarile, spiritul de investigatie si de cautare a unor solutii originale.
Psihologii formuleaza observatii convergente catre ideea ca dezvoltarea creativitatii presupune stimularea la elevi a curajului de a emite ipoteze, chiar hazardate (evident nu absurde), capacitatea de a aprecia in ce masura este plauzibila o anume ipoteza, de a elabora o strategie de lucru si nu de a astepta de-a gata o solutie.
A dezvolta capacitatile creative ale gandirii, inseamna a cultiva flexibilitatea, abilitatea de a gandt abstract, originalitatea, fluiditatea expunerii ideilor, capacitatea de a stabili asemanari si deosebiri, disponibilitatile de elaborare, organizare, reordonare.
Acad. Alexandru Rosca, considera ca in acest lant veriga centrala este flexibilitatea gandirii, calitate care depinde de modul in care inteligenta a fost solicitata si cultivata in directia rezolvarii problemelor prin dezvoltarea initiativei, independentei, originalitatii, capacitatii de investigatie.
O metoda bine structurata pentru antrenarea indivizilor sau a grupurilor in vederea unei rezolvari creatoare a problemelor a fost dezvoltata in lucrarea „Synectica” de W.J.J.Gordon (1961). Cuvantul „sinectica” are originea in limba greaca, si inseamna strangerea la olalta a unor elemente diverse. Metoda sinectica foloseste 2 operatii de baza:
-sa faca ca un lucru „ciudat” sa-ti devina familiar
-sa faca ca obisnuitul sa devina „ciudat”.
Prima operatie implica intelegerea problemei – in esenta este o faza analitica. Cea de-a doua inseamna o orientare complet noua in care actioneaza trei mecanisme, cu caracter analog: analogie personala, analogie directa, analogie simbolica.
Analogia personala consta in capacitatea elevului de a se transpune in situatia si elementele problemei, de a personifica termenul problemei, modalitate pe care indivizii, de obicei nu o fac datorita unui control foarte rigid, unui comportament rational excesiv.
Analogia directa se refera la comparatia faptelor, ideilor, a descoperirilor stiintifice, apartinand a doua domenii diferite, dar in acelasi timp foarte asemanatoare. Spre exemplu, asemanarea unei orgi cu o masina de scris, sau expresia lui Shiller, care afirma „pentru mine conceptia la inceput nu are un obiect clar si definit, aceasta apare mai tarziu, la inceput este o stare muzicala, apoi urmeaza o stare de o idee poetica”.
Analogia simbolica impune subiectului renuntarea la simbolurile obisnuite, si crearea de noi simboluri prin care sa se reprezinte elementele unei situatii-problema. Putem exemplifica: pentru „tinta” se foloseste simbolul „dorinta concentrata”; pentru „roata” se foloseste simbolul „intermitenta controlata”, etc.. Fantezia este incurajata.
Pornind de la aceste indicatii ale sinecticii, precizam ca invatarea creativa presupune o asemenea ghidare a elevului, incat el sa ajunga sa caute si sa rezolve deliberat situatii problematice, sa manifeste activ acea tendinta de a explica situatiile necunoscute, sa le abordeze din unghiuri diferite, multiple.
Ca cerinta a unei invatari de tip creativ, este problematizarea intensiva si sistematica, crearea unei motivatii superioare, ca sa propulseze activitatea intelectuala a elevului, sa-i anime curiozitatea, sa caute situatii pline de tensiune intelectuala.
Elevul fiind stimulat si dirijat in asa fel incat efortul sau intelectual in procesul invatarii sa depaseasca un anumit set format, sa intrevada posibilitatea de rezolvare mai interesanta, mai atractiva, mai eleganta si mai eficienta, va ajunge la eliberarea de stilul habitual, la abordarile specifice stilului creator in invatare.
Avand in vedere ca abilitatile creative pot fi influentate, antrenate, cultivate, ni se pare oportun a mentiona anumite premise ce pot fi considerate drept cerinte specifice invatarii creative. Astfel:
-profesorul sa insufle elevilor – prin modul de prezentare a informatiilor, prin stilul sau de gandire, prin specificul solicitarilor formulate pentru elevi – o atitudine si un stil de gandure creator, liber, independent.
-a stimula, orienta si incita gandirea elevilor spre nou, spre neexplorat.
-asigurarea unei atmosfere permisive, care sa ofere elevilor acel climat optim in manifestarea lor libera, spontana, fara frica de a gresi, de a primi sanctiunea, aprecierea critica imediata, crearea unei atmosfere de explorare independenta, increzatoare, si netulburata.
-directionarea potentialului creativ al elevilor spre acele zone in care ei au sansele cele mai mari de manifestare eficienta, de realizare efectiva.
-un alt obiectiv cu implicatii psihologice si cu efecte importante dpdev practic, pedagogic, este cultivarea increderii in sine, incurajarea efortului creator al elevilor, inca de la primele lor manifestari.
-activismul permanent al gandirii care nu poate fi un stil obositor, ci un effort intelectual ce produce satisfactie, contribuie la cultivarea spiritului de initiativa, la formarea abilitatii de a aborda problemele intreprinzator si dinamic.
-cultivarea unei atitudini specifice fata de risc. Oamenii obisnuiti devin anxiosi si nesiguri in fata noului, in timp ce in creatie, riscul temporar, dezordinea si ambiguitatea, creaza tensiuni intelectuale.

G.  Guita

Filozo-Terapie

Astazi va propun    Relaxare Filozofica    :))))))))

Mic dictionar Filozofic

Agnosticism:                 doctrină sau atitudine filosofică care declară absolutul inaccesibil spiritului uman

 

Amoralitate:                 negare a oricărei morale universale; diferit de imoral

 

Analitic:                        despre judecăţi: (I. Kant) în care subiectul include notele predicatul (vs. Sintetic)

 

Animism:                      sistem care consideră că orice lucru are suflet

 

Apodictic:                    enunţ necesar, care nu poate fi negat

 

A priori:                       ceea ce este anterior oricărei experienţe; vs. A posteriori: ceea ce este dobândit prin experienţă (I. Kant)

 

Arhetip:                        model ideal (Platon)

 

Asertoric:                     enunţ care exprimă un adevăr de fapt

 

Ateism:             doctrină sau atitudine car constă în negarea oricărei reprezentări despre un Dumnezeu personal şi viu

 

Atomism:                     doctrină filosofică potrivit căreia materia este formată din atomi (Democrit)

Axiomă:                       propoziţie evidentă prin sine

 

Behaviorism:                metodă psihologică bazată pe observaţia obiectivă a comportamentului

Canon:                         model ideal căruia trebuie să te conformezi (din gr. Kanon: model, regulă)

 

Comprehensiune:         sesizare a unui raport sau a unei semnificaţii

 

Conceptualism:            doctrină potrivit căreia cunoştinţele noastre apar odată cu experienţa, dar nu vin de la experienţă

Conştiinţă:                    sentiment pe care fiecare îl are cu privire la existenţa şi actele sale

 

Contingent:                   care poate să nu fie

 

Cosmogonie:                ştiinţă a formării universului

 

Criticism:                      orice doctrină întemeiată exclusiv pe reflecţia asupra sinelui (vs. Dogmatism)

 

Cutumă:                       mod de a acţiona stabilit într-o societate

Determinism:                principiu al ştiinţei potrivit căruia „aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte”

 

Discursiv:                     care procedează prin etape; un spirit discursiv procedează metodic şi calculat, unul intuitiv înţelege imediat un rezultat

 

Dogmatism:                  tendinţă de a face afirmaţii indiscutabile

Eclectism:                     metodă care constă în a împrumuta principii care aparţin la numeroase doctrine diferite şi a le topi într-un sistem unic

 

Eidetic:             care priveşte esenţa lucrurilor (de la gr. Eidos: formă, esenţă) (Husserl)

 

Empiric:                       întemeiat pe experienţă şi observaţie

 

Epifenomen:                 fenomen accesoriu

 

Épochè:                       suspendare a oricărei judecăţi cu privire la existenţa lucrurilor ( din gr.  : îndoială) (Husserl)

 

Eudemonism:                teorie potrivit căreia fericirea trebuie să fie scopul suprem al omului

 

Existenţă:                     faptul de a apărea şi de a se manifesta în afară (de la lat. ‚Ex’, în afară şi ‚sistere’, a sta)

 

Existenţialism:              doctrină filosofică ce priveşte  existenţa omului luată în realitatea ei concretă, la nivelul individului integrat în societate

 

Facticitate:                   caracter a ceea ce există cu titlul de fapt contingent, adică ar putea să nu fie

 

Fatalism:                      doctrină sau atitudine care consideră toate evenimentele ca fiind irevocabil stabilite dinainte

 

Fenomenologie:            studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene

Gândire:                       tot ceea ce despre care avem conştiinţă

Hedonism:                    doctrină care face din plăcere scopul vieţii

Idealism:                      doctrină ce neagă existenţa lumii exterioare, reducând-o la reprezentările noastre

 

Imanent:                       care este în interiorul altei existenţe

 

Inducţie:                       raţionament care ne face să trecem de la particular la general

 

Intenţionalitate:            reacţie activă  a spiritului la un obiect oarecare

 

Intuiţie:             cunoaştere nemijlocită

 

În sine:                         realitate materială care există independent de noi

Logos:                         pt. Heraclit: lege a fiinţei, necesitate universală

 

                                    pt. Platon: Dumnezeu ca sursă a ideilor

 

                                    pt. Hegel: raţiune, spirit absolut

Maniheism:                   doctrină filosofică ce admite două principii active ale universului: binele şi răul

 

Materialism:                 doctrină potrivit căreia nu există altă substanţă decât materia

 

Metodologie:                parte a logicii care studiază metodele din diferite domenii de cunoaştere

 

Monadă:                      (Leibniz) substanţă simplă dotată cu tendinţă şi percepţie

 

Monism:                       sistem filosofic potrivit căruia nu există decât o singură realitate: materia sau spiritul

Monoteism:                  credinţă într-un singur Dumnezeu

 

Morală:                        ştiinţă a binelui şi a regulilor acţiunii umane

Naturalism:                   Doctrină care neagă existenţa supranaturalului

 

Neocriticism:                mişcare filosofică generată de filosofia lui Kant, afirmată în Germania 1860 – 1914

 

Neokantianism:            v. Neocriticism

 

Neoplatonism:              apărut în Alexandria sec. III – VI

 

Neopozitivism:            pozitivism logic, actualmente în SUA şi Anglia

 

Nihilism:                       negare a oricărei credinţe

 

Noemă:                        obiect al gândirii, conţinutul ei vs. Noeză (forma gândirii) (Husserl)

 

Nominalism:                doctrină care, în Evul mediu afirma că ideile generale nu sunt decât cuvinte cărora nu le corespunde nici o realitate în spirit opus ideilor platonice care subzistă independent de cel care le gândeşte

 

Noumenal:                   lucru la care numai raţiunea are acces, nu fac obiectul cunoaşterii (Kant)

Ontic:                          care se raportează la obiectele lumii

Panteism:           doctrină potrivit căreia totul este în Dumnezeu (Spinoza)

 

Peripatetism:           filosofia lui Aristotel şi a discipolilor săi

 

Politeism:           doctrină sau religie care admite existenţa mai multor zei

 

Postulat:            o propoziţie care se cere admisă pentru consistenţa sistemului, dar care nu e nici demonstrată şi nici evidentă

 

Pozitivism:           tendinţă a spiritelor ostile metafizicii şi doritoare de a întemeia cunoaşterea pe fapte

 

Pragmatism:           empirism pentru care valoarea practică, adică reuşita, este criteriul adevărului

 

Prolegomene:           expozeu preliminar care serveşte drept introducere în dezvoltarea unei teorii

Raţionalism:           sistem bazat pe raţiune, prin opoziţie cu sistemele bazate pe revelaţie sau sentiment

 

Realism:           doctrină filosofică ce afirmă ca avem acces la adevărata realitate

 

Reducţie:           procedeu imaginativ al fenomenologiei care constă în varierea conţinutului unei imagini pentru a degaja esenţa

 

Reificare:            transformarea conceptelor abstracte în substanţe sau în obiecte concrete

 

Retenţie:           act prin care spiritul constată dispariţia unui lucru şi îi reţine sensul

Scepticism:           stare a celui care se îndoieşte: doctrină care refuză să afirme sau să nege, îndeosebi în materie de probleme  metafizice

 

Scolastic:           referitor la şcolile Evului mediu ale căror caracteristici erau  respectul faţă de tradiţie (Aristotel)

Sensibilitate:           facultate de a trăi impresii

 

Senzualism:           doctrină potrivit căreia toate cunoştinţele noastre provin de la senzaţii

 

Sofism:           raţionament fals cu intenţia de a duce în eroare

 

Solipsism:           doctrină care reduce întreaga realitate la Ego-ul individual

 

Teism:           credinţa într-un Dumnezeu personal şi viu

 

Transcendent:           care se ridică dincolo de un domeniu definit

 

Transcendental:             ceea ce face posibilă cunoaşterea a priori (Kant)

Utilitarism:           doctrină care consideră că ceea ce este util ne aduce maximum de fericire şi e principiul suprem al acţiunii noastre

Voluntarism:           teorie a cunoaşterii care consideră că voinţa intervine în orice act de judecare (Descartes)

Axiologie:                     teoria valorilor;

 

Epistemologie:            studiu al metodelor de cunoaştere practicate în ştiinţe

 

Estetică:                       ştiinţa care tratează despre frumos şi sentimentul pe care acesta îl generează în noi

 

Etică:                           ştiinţă a principiilor moralei

 

Gnoseologie:                teorie a cunoaşterii a surselor şi formelor acesteia

 

Hermeneutică:              teorie a interpretării semnelor

 

Metafizică:                   cunoaştere a cauzelor prime şi a principiilor lucrurilor

 

Ontologie:                    ştiinţă a fiinţei în sine, se opune antropologiei care este ştiinţa despre om

  Sursa: Dicţionar de filosofie, Larousse

Filosofie şi teologie: o falsă alternativă (1)

    Înscrierea Evului mediu în presupusul interval care separă şi uneşte, totodată, raţiunea şi credinţa este unul dintre locurile comune ale tradiţiei interpretative, cuvântul de ordine al lui Anselm de Canterbury, „credinţa în căutarea intelectului”, servind ca pandant ideal la formula inversată a unui „intelect în căutarea credinţei”, din care se hrăneşte o anumită oboseală postmodernă, muncită de „revenirea religiosului”. Cu toate acestea, nimeni nu s-a raportat la Evul mediu mulţumindu-se doar să noteze aspectul teocentric al unei culturi, faţă de exigenţele căreia gân­ditorii medievali s-ar fi plecat de bună voie. Ceea ce este în discuţie nu e cultura, nici „credinţa religioasă”, considerată ca un simplu element cultural: este vorba mai curând de statutul şi funcţia teologiei în diferitele paradigme ştiinţifice, ce se succed sau se înfruntă în Evul mediu.

    Pentru a înţelege mai bine natura exactă a acestei probleme, se cuvine, desigur, să fie confruntate perspectivele care, în afară de recenta istorie „analitică”, au deschis însăşi posibilitatea unei abordări de ansamblu realităţii indisolubil filosofice şi teologice a gândirii medievale: aceea lui M. Heidegger şi aceea a lui E. Gilson. în 1922, în lucrarea Interpretări fenomenologice ale lui Aristotel, tânărul Heidegger, făcând apel la considerarea „dezbaterii susţinute” de moderai „cu teologia scolasticii târzii (Duns Scottus, Ockham, Gabriel Biel, Grigorio din Rimini)”, observa că „în materie de filosofie medievală, perspectivele directoare ale cercetării rămâneau închise în schemele teologiei neoscolastice şi în cadrele arislotelismului reelaborat de neo-scolastică”. Acestei stări de fapt el îi opunea un proiect nou: „a înţelege structura ştiinţifică a teologiei medievale, exegeza sa şi comenţarismul său ca intepretări ale vieţii”, un proiect care, totuşi, se izbea de un obstacol major, obstacol ce părea să împingă spre un viitor îndepărtat orice po­sibilitate de ieşire în afara universului neoscolastic, dar care se lăsa definit cu claritate. Şi Heidegger scria: „Nu numai structura hermeneutică a co­mentariului Sentinţelor lui Petru Lombard, comentariu care până la Luther comandă adevărata dezvoltare a teologiei, nu a fost analizată ca atare, dar posibilităţile de chestionare şi de evaluare cerute de această operaţie lipseau cu desăvârşire”. în 1922, deci, idealul programatic al lui Heidegger, filosof şi profesor de filosofie, trecea printr-o confruntare cu teologia medievală şi, mai radical, printr-un proiect de chestionare şi evaluare a structurii portante a dezvoltării sale: aceea a comentariului Sentinţelor lui Petru Lombard. Acest proiect, irealizabil până la epoca respectivă, este acela care a cunoscut progresele cele mai strălucite în ultimele două decenii. Ce concluzii să tragem din această evoluţie?

    Atenţia filosofică acordată de Heidegger teologiei medievale, deşi era nouă, nu era, totuşi, unică. Contemporanul său E. Gilson a întemeiat, în Franţa, viziunea sa asupra istoriei gândirii din Evul mediu târziu şi însuşi principiul periodizării sale, să zicem al împărţirii, pentru a nu spune al tăieturii care, pentru el ca şi pentru Heidegger, intervenea între secolele al XIII-lea şi al XlV-lea chiar în natura relaţiei existente între filosofie şi teologie. înseamnă asta a spune că maniera gilsoniană de a vedea istoria gândirii din secolul al XlV-lea este asemănătoare cu aceea sau, mai curând, — pluralul având aici importanţa sa — cu acelea ce caracterizează lucrările recente ale „istoriei analitice”, în care secolul lui Ockham serveşte ca referenţial unic? Nicidecum.

Un element central al tezei lui Gilson rezidă în importanţa rolului pe care ea îl acordă condamnării pariziene din 1277, o dată de ruptură în istoria medievală şi în care unii istorici nu au ezitat să vadă naşterea ştiinţei „moderne”. Or, ce înseamnă această condamnare? în privinţa formei, cea mai mare cenzură intelectuală pe care a cunoscut-o Evul mediu: interdicţia de a expune, de la catedră, 219 teze „filosofice”, impusă profesorilor de la Universitatea din Paris de episcopul Etienne Tempier. In privinţa fondului, cum se afirmă, începând din 1944, în Filosofia Evului mediu, o măsură având o ţintă ideologică: o condamnare a „averroismului”. După Gilson, această condamnare a încercării de a prelua moştenirea averroistă, în anii 1270, de câteva spirite impetuoase, pasionate de arabism (în fruntea cărora se afla Siger de Brabant), este cea care separă în profunzime pe cei doi gânditori paradigmatici de la sfârşitul secolului al XlII-lea: Toma d’Aquino şi Duns Scottus, şi care, prin intermediul acestei tăieturi, determină întreaga mişcare a gândirii, în care se împlineşte, într-o dezintegrare progresivă, elanul colectiv al scolasticii: „între generaţia lui Toma d’Aquino şi aceea a lui Duns Scottus trece tăietura condamnării averroismului în 1277″. în ce constă această tăietură? în aceea că, după 1277, teologii nu mai au încredere în filosofie: „După 1277, alura gândirii medievale, în totalitatea ei, se schimbă. După o scurtă lună de miere, teologia şi filosofia cred a-şi da seama că mariajul lor a fost o eroare. Aşteptând separarea corpurilor, care nu va întârzia mult, se trece la separarea bunurilor. Fiecare dintre ele reia posesiunea problemelor sale şi interzice celeilalte să se atingă de ele”. Pentru a în­ţelege evenimentele din sfera gândirii de la sfârşitul secolului al XlII-lea, care, în felul lor, fac din gândirea medievală gândirea fondatoare a mo­dernităţii, nu ajunge, deci, să spunem că Duns Scottus l-a continuat pe Avicenna, aşa cum Toma d’Aquino l-a continuat pe Averroes, sau, cu mai multă modestie, să fixăm nivelul dependenţei lor respective în raport cu cei doi mari filosofi ai peripatetismului arab: aceasta este, spune Gilson, „o cheie necesară pentru interpretarea lor istorică”, dar care nu ajunge „în fondul doctrinei lor”. Pentru a merge în fond, trebuie să spu­nem, dimpotrivă, că fiecare dintre cei doi teologi — subliniem cuvântul — s-a rupt de predecesorul său, dar într-o manieră strict opusă: „Toma s-a rupt de Averroes în filosofie şi pe terenul filosofiei”; „Scottus s-a rupt de Avicenna în teologie […] reproşându-i […] că a împodobit pe nedrept metafizica cu penele teologiei” şi „reducând […] la minimum limitele de validitate ale teologiei naturale”. în consecinţă, modurile de intervenţie a teologiei sunt radical contrare la cei doi autori: Toma „nu şi-a pierdut încrederea în filosofie, deoarece el a transformat-o: opera sa este o victorie a teologiei în filosofie; în ceea ce îl priveşte pe Duns Scottus”, el „şi-a pierdut speranţa în filosofia pură, deoarece a luat act de ea ca de un fapt” — el nu a transformat-o —, „opera lui”, aşadar, nu este şi „nu putea să fie decât o victorie a teologiei asupra filosofiei”.

        Dezmeticirea filosofică a lui Duns Scottus încheie o fază a istoriei. El nu inaugurează cu adevărat una nouă. Mai exact, şi aceasta este a doua mare teză a lui Gilson, dacă prin critica făcută de el cu ajutorul teologiei Duns Scottus „este, într-adevăr, primul filosof la care s-a manifestat spi­ritul secolului al XlV-lea”, „acelaşi spirit”, şi nu este aici nici un paradox, „determină aproape imediat disoluţia scottismului însuşi”. Cu alte cuvinte, revoluţia din secolul al XlV-lea, atât de des invocată de istoricii recenţi ca un fel de „revoluţie copernicană” medievală, constă în a fi luat cu sine până şi scottismul în implacabila respingere a filosofiei ca „auxiliar al sintezei teologice”, căreia, cu toate că i-a „limitat sever competenţa proprie”, Duns Scottus, în pofida a toate, îi acorda încă încrederea sa. Desigur, Scottus, ca şi Toma, „a avut adepţi în cursul secolului al XlV-lea şi al secolelor următoare”, totuşi, „dacă luăm în considerare mai ales ceea ce fiecare epocă aduce nou, atunci nu spre comentatorii şi apărătorii lui Scottus „trebuie să ne îndreptăm atenţia”, după cum, de altfel, nici spre comentatorii şi apărătorii Sfântului Toma: ci spre Ockham şi ockhamişti, care accentuează „separarea filosofiei de teologie”.

    Aşadar, acolo unde şcoala „analitică” îi acordă astăzi lui Ockham un rol hegemonie, sub pretextul că el oferă în chestiunea nominalismului, aceea a referinţei semnelor sau aceea a limbajului mental, un ansamblu de teze filosofice, separabile de teologia sa, care mai pot fi discutate, în timp ce teologia sa ţine numai de istoria culturii, Gilson, din motive diametral opuse, îşi reprezintă secolul al XlV-lea pornind de la triumful ockhamismului, şi ockhamismul însuşi ca pe un fel de „întoarcere a refulatului” teologic prescolastic: „Succesul ockhamismului se explică în mare măsură prin satisfacţiile pe care le dădea anumitor forme de gândire teologică şi de simţire religioasă, refulate de marile sinteze ale secolului al XlII-lea, dar care găseau în el cu ce să se justifice”. Altfel spus: ockhamismul permite depăşirea aspectului pur negativ al reacţiei antifilosofice a teologilor, Bonaventura şi augustinienii, pe care tomismul i-a dezarmat un timp — el atacă filosofia prin filosofie: el oferă „temeiuri filosofice puternice şi bine legate între ele de a nu supune esenţa divină analizelor speculative ale raţiunii naturale”.

    Nu numai destrămarea visului secolului al XlII-lea — „a uni într-o sinteză solidă teologia naturală şi teologia revelată”, „determinând punctul de vedere din care toate cunoştinţele raţionale şi toate datele credinţei” să apară „ca tot atâtea elemente ale unui sistem intelectual unic” — o aduce ockhamismul, ci însuşi instrumentul filosofic al acestei destrămări: de­valorizarea metafizicii. Secolul al XlV-lea este dominat, prin urmare, fie de ockhamism, adică de „o tendinţă de a desolidariza filosofia de teo­logie”, care îmbracă diferite forme de separatism teologic, de la revenirea augustinismului până la înflorirea unei mistici antimetafizice, fie, ceea ce e şi mai rău, de „o tendinţă de a disocia filosofia de teologie”, adică de averroism, o mişcare deschis „conservatoare”, care „ar fi trebuit să.se dizolve în ockhamismul din prima jumătate a secolului al XlV-lea”, dacă reprezentanţii săi ar fi fost, aşa cum se crede, „animaţi de spiritul modern”, dar care, dimpotrivă, se închide, ca oglindă negativă a augus-tinismului, într-un separatism filosofic al raţiunii şi al credinţei, al filosofiei şi al teologiei, „pe care avem dreptul să-l asimilăm cu un aristotelism încăpăţânat şi mărginit”.

    Se vede ce constituie temeiul lecturii gilsoniene: acesta este — ceea ce unii filosofi francezi au văzut clar, şi anume aceia care, ca P. Aubenque, J.-F. Courtine sau J.-L. Marion, au subliniat cu tărie importanţa dialogului Gilson-Heidegger — locul central al problemei fiinţei şi un anumit primat al problemei metafizicii ca teologie naturală. în acest caz, Gilson poate, desigur, mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, cu excepţia lui Paul Vignaux, să se aplece, înfăptuind astfel programul tânărului Heidegger, asupra literaturii Sentinţelor, să studieze cu atenţie pe Duns Scottus şi pe realiştii din secolul al XlV-lea, pe Ockham şi mişcarea ockhamistă, trecând în revistă un întreg cortegiu de autori care nu erau studiaţi înaintea lui, decât unul câte unul: aici, pe cei ca Francois de Meyronnes, Jean de Bassoles, Guillaume d’Alnwick, Pierre de Candie, Jean de Rodington; dincolo, pe cei ca Adam Wodeham, Robert Holkot, Grigorio din Rimini, Jean de Mirecourt; întrebările pe care le pune textelor sunt tot acelea pe care el le-a văzut formându-se pe terenul fiinţei în confruntarea paradig­matică a lui Scottus cu Toma şi a lui Ockham cu Scottus.

Teoriile insusirii limbajului

Exista mai multe teorii ale insusirii limbajului. Ele pot fi clasificate in : teorii behavioriste, teorii nativiste si teorii sociale.           

Teoriile behavioriste,initiate de Skinner(1957), sustin ca insusirea limbajului este un rezultat al procesului de conditionare operanta.Skinner isi argumenteaza afirmatia cu exemplificari din comportamentul verbal al copiilor.El sustine ca sunetele scoase de un nou-nascut sunt asemanatoare fonemelor.Un copil este capabil sa produca un numar foarte mare de foneme,aceleasi pe care le folosesc oamenii atunci cand comunica intre ei.Acesta ar fi comportamentul operant, care este conditionat apoi de relatia copilului cu mediul sau. Skinner considera ca primele cuvinte ale copilului sunt alaturari accidentale de sunete. Atunci cand pronunta pentru prima oara cuvantul “mama” el nu este constient de semnificatia sa. Apoi , printr-un proces de incercare si eroare si de formarea a comportamentului (in care copilul primeste o recompensa pentru sunetele cu inteles) ,copilul ajunge sa produca mai multe cuvinte pe care le spune la momentul oportun .Aceasta teorie propusa de Skinner are doua caracteristici principale :

1)      este o teorie behaviorista  considerand limbajul produsul comportamentului si sustinand ca sunetele au functia de a transmite o semnificatie ,fiind asociate cu stimulii din mediul ambiant

2)      este o teorie reductionista deoarece reduce insusirea limbajului la elementele relatiei stimul  -raspuns.Teoriile nativiste asupra insusirii limbajului au fost elaborate de lingvistul Chomsky si de Lennenberg. Primul dintre ei critica abordarea lui Skinner,sustinand ca ,daca toti copiii si- ar insusi limbajul prin procesul incercare-eroare,fiecare copil ar invata limbajul in maniera sa proprie .Or ,observa el, limbajul si invatarea lui au aceleasi structuri pretutindeni in lume. In continuare el afirma ca insusirea limbajului prin metoda conditionarii operante nu se incadreaza in timpul necesar unui copil pentru a invata limbajul.El constata apoi ca exista o inclinatie a copiilor de a fi atenti la conversatiile celor din jurul lor. 

In fine ,Chomsky considera ca trebuie data o explicatie procesului prin care cei mici reusesc sa deprinda limbajul si regulile lui lingvistice doar analizand fragmentele incomplete si adeseori fara structura gramaticala emise de persoanele adulte .Chomsky  sustine astfel idea mostenirii mecanismului de deprindere a limbajului.El considera ca acest mecanism este ereditar ,innascut si ca cei mici nu ar trebui sa fie invatati sa vorbeasca ,deoarece ei reusesc singuri acest lucru doar ascultandu -I pe ceilalti vorbind.

Lingvistul descopera ,analizand mecanismele de invatare a unei limbi noi de catre individ ,ca regulile gramaticale reprezinta structura de suprafata  a limbii , iar continutul sau intelesul  reprezinta structura profunda a limbii  ,care este identica pentru toate limbajele umane.

Copilul este inzestrat inca de la nastere cu structurile profunde ale limbajelor.Lennenberg a sustinut ca exista o anumita varsta pana la care copilul este capabil sa deprinda limbajul .El isi argumenteaza ideea prin studiile facute asupra ariilor corticale ale limbajului ,aflate in emisfera stanga a creierului.Ipoteza sa a fost pusa la indoiala de rezultatele unui experiment facut asupra unui copil de un an si sapte luni tinut prizonier intr-o mansarda pana la varstade 13 ani .Respectivul copil ,repus in libertate a reusit sa si insuseasca limbajul dar a avut unele probleme in ceea ce priveste fluenta gramaticala deplina.Ideile lui Chomsky si Lennenberg se dovedesc a fi exagerate .Ele sunt utile doar pentru studierea mecanismului de intelegere a limbajului de catre copii si  rapiditatea cu care acestia reusesc sa si l insuseasca. Daca aceste idei ar fi valabile ,ar insemna ca insusirea limbajului de catre copii se face automat , doar prin actiunea genelor ,iar efortul de invatare a limbajului si de conexiune stimul- raspuns ar disparea.

Teoriile sociale considera ca teoriile anterioare au omis scopurile si semnificatiile folosirii limbajului de catre copii.Brown elaboreaza  o teorie in care sustine ca limbajul provine din nevoia copilului de a comunica.El isi denumeste teoria gramatica relatiilor semantice.

Conform acestei teorii ,pentru copil este important sensul a ceea ce spune.Exista mai multe etape de  formulare a mesajului  de catre copii ,de la formule scurtate la enunturi complexe,care vor fi mai elaborate pe parcurs prin imbogatirea vocabularului.