de Gina-Elena Afrasinei
“Iar tu, suflet bun, care simţi acelaşi îndemn ca şi el, culege mângâiere din suferinţele lui şi fă-ţi din această carte un prieten, dacă soarta sau propria-ţi vină te împiedică să găseşti altul.” Astfel sună cuvintele de început la romanul Suferinţele tânărului Werther de J. W. Goethe, care s-ar aplica şi disperărilor tânărului Cioran, din care putem să ne facem “mon semblable, mon frère”, vorba lui Baudelaire. Dacă este adevărat că suferinţa cuiva, povestită, poate avea un efect de consolare, atunci ce poate fi mai benefic, mai revigorant decât lectura Demiurgului cel rău, sau a Silogismelor amărăciunii? Cioran ne oferă vertijul durerii şi vpluptatea de a suferi, el este un mare liric al amărăciunii, al neconsolării, al disperării. Să suferim cu el şi vom ieşi mai lămuriţi, mai limpeziţi dintr-o aventură spirituală a modernităţii târzii.
Omul cuprins de preocupări înalte găseşte întotdeauna punctul de întâlnire dintre cotidian şi sublim: „În cafenea – mai mult ca oriunde – nu mai poţi sta de vorbă decât cu Dumnezeu.” Marile întâlniri nu au nevoie de un cadru deosebit. Socrate perora în agora, în piaţa publică, despre adevăr, republică, democraţie. Cioran are o adevărată oroare pentru locul înalt care se cheamă catedră, el detestă profesoratul, preferând să lase un mesaj obscur decât să recurgă la explicaţii. Un loc distins precum parlamentul adună „perlele” pe care hebdomadarul Academia Caţavencu le colecţionează la rubrica intitulată Bula demnitarului. „Nu haina face pe om”, spune proverbul, nu locul face pe vorbitor, continuăm noi, ba, uneori, îl stimulează să-şi afirme ignoranţa şi semidoctismul.
Tot textul
Nervi de Sezon 