FILOSOFIA MENTALULUI

Miturile premerg filosofia, fiind încercări de a explica lumea împreună cu toate aspectele ei. Într-o mitologie se porneşte, de obicei, de la teogonie, se trece apoi la cosmogonie şi apoi la apariţia umanului. Dar chiar şi înainte de apariţia zeilor sau a universului există ceva, şi acest ceva este haosul. Iniţial, cuvîntul haos însemna nimic, dar pentru că din nimic nu se poate naşte ceva, ulterior haosul a ajuns să desemneze o substanţă amorfă, premergătoare a toate. Asupra acestei substanţe amorfe au existat diverse păreri: unii au spus că era apă, alţii că era aer, şi aşa mai departe. Anticii greci Socrate. Teza sa cu privire la adevăr era că adevărul este greu de găsit, dar poate fi găsit. El susţinea că poate scoate la suprafaţă adevărul latent din oricine şi pentru aceasta a elaborat tehnica numită maieutică, „moşitul ideilor”.Platon. Discipol al lui Socrate. În „Dialogurile” sale, Platon susţinea că adevărul trebuie să aibă un temei obiectiv, şi nu subiectiv, provenit din acordul mai multor oameni. El mai spunea că adevărul despre această lume nu se află aici, ci în altă lume. Credea că sufletul este nemuritor, că poate călători parcurgînd distanţe foarte mari, pînă în lumea ideilor pure, din care se întrupează mai apoi. Astfel, adevărurile sunt amintirile sufletului aduse cu el din lumea ideilor pure, iar cunoaşterea înseamnă de fapt re-cunoaştere.Aristotel. Considera că, în lumea reală, lucrurile nu sunt izolate, ci se află într-o permanentă legătură. Era de părere că adevărul se află în lumea aceasta, şi nu într-alta. A formulat principiul identităţii, al necontradicţiei şi al terţului exclus. Filosofia minţii (a mentalului) este acea ramură a filosofiei care se ocupă cu înţelegerea cuprinzătoare şi sistematică a ceea ce are experienţe subiective (gîndeşte, simte), a ceea ce are senzaţii, percepţii, opinii.Caracterul sistematic: orice studiu care este consistent şi coerent este sistematic.