Ontologia in lumina filozofiei analitice

Pentru neopozitivism, problema demarcatiei dintre stiintific si pseudostintific se identifica cu problema distintiei dintre stiinta si metafizica. Enunturile ontolgice se dovedesc, in urma analizei logice a limbajului, lipsite de sens sau false. Totusi in logica si filozofia actuala a stiintei „noua filozofie a siintei”, care continua si dezvolta problematica initiala de pozitivismul logic, a schimbat intrucatva punctul de vedere asupra cugetarii filozofice.
P. Feyerabend si T. Kuhn considera ca nu gandirea stiintifica specilizata poate servi ca etalon al stiintificului pentru construirea sistemelor filozofice, ci , dimpotriva imaginatia teoretica, bogatia filosofului este modelul ideal pentru intelegerea stiintificitatii sub aspectele sale cele mai profunde.

Tot textul

Exercitiul dialogului

Despre Ura – Gabriel Liiceanu

text preluat de pe blogul Citibile

Cuvânt înainte

Aceste pagini, ca şi în cazul textului Despre minciună, au fost prilejuite de o conferinţă „Microsoft” pe care am ţinut-o la Târgu Mureş, în ziua de 19 aprilie 2007. în dimineaţa acelei zile, în timp ce în aula Universităţii Petru Maior vorbeam despre „crima originară”, despre genealogia urii şi despre intelectuali şi ură, în Parlamentul ţării se puseseră în mişcare procedurile de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Am început conferinţa spunând că nu pot fi cu totul întâmplătoare nici locul şi nici momentul în care ea se desfăşoară: „în martie 1990, ura dansa pe străzile oraşului dumneavoastră, după cum, în clipa în care vorbim, ura dansează pe băncile Parlamentului României. E greu să ne imaginăm un timp şi un loc mai bun pentru a vorbi despre ură. Acest discurs devine, acum şi aici, o manieră intelectuală şi simbolică de a exorciza ura. înţelegându-i, pur şi simplu, mecanismele.” Adevărul este că la subiectul acesta nu am ajuns întâmplător. De şase decenii în România se urăşte variat şi continuu. In România comunistă se ura din două direcţii: de sus în jos şi de jos în sus. Se ura din principiu. De sus în jos: era evident că guvernanţii unei ţări, care socoteau că populaţia este inaptă de libertate şi care o guvernau numai cu ajutorul minciunii şi terorii, o dispreţuiau şi o urau. Tot din principiu se ura şi de jos în sus, de vreme ce guvernanţii fuseseră impuşi cu forţa, iar alegerile se dovediseră o mascaradă. Apoi, când lucrul acesta a fost dat uitării şi când regimul comunist s-a instalat „pentru totdeauna”, ura a început să se hrănească din umilirea cotidiană. Toată lumea era infantilizată: fiecare gest care alcătuia viaţa noastră stătea sub binomul „e voie” – „nu e voie”. Aveai voie să spui asta, şi nu asta, aveai voie să vezi asta, şi nu asta, aveai voie să mănânci asta, şi nu asta, aveai voie să te înmulţeşti atât, şi nu atât, aveai voie să te distrezi aşa, şi nu aşa. Patruzeci şi cinci de ani trăiţi în frustrare, mizerie şi frică transformaseră România într-un tărâm al urii. Sentimentul activ al urii – activ, la drept vorbind, doar la o parte din populaţie, cea care încă mai avea sentimente publice -poate explica, într-o măsură cel puţin, căderea lui Ceauşescu.

Tot textul 

Link 

Perfectiunea nu atrage

Necuvintele sunt tacerea barbara dintre doua idei simple – Nichita Stanescu (must click)

Nae Ionescu – metafizicianul

„Simţeam că ce spunea Nae Ionescu nu se găsea in nici-o carte…”
(Mircea Eliade – Amintiri)

 

La o gală a cărţii din capitală, funcţionarul de la intrare care verifica şi înregistra invitaţii şi care, evident, nu-l recunoscuse pe Nae Ionescu, îl întrebă politicos: „Numele?” „Nae Ionescu” „Ocupaţia?” „Negustor. Negustor de cărţi. Şi, uneori, mai fac aşa, câte-odată, si pe profesorul universitar.” Aşa a rămas cunoscut Nae Ionescu: ca profesor.

Cred că pe bună dreptate îl putem numi pe Nae Ionescu un „Socrate al Românilor” şi asta nu doar din cauza metodei. „Dar cea mai mare plăcere a mea va fi, desigur, să mă îndeletnicesc să cercetez şi să ispitesc şi pe cei de acolo, ca şi pe cei de aici. Să văd care din ei este înţelept şi care crede numai că este, însă nu este.” (Plato -Apărarea lui Socrate)

Petre Tutea marturisea ca Nae Ionescu „era o inteligenta debordanta… era spontan… extraordinar de inteligent… singurul filozof roman , care are acces -fara neliniste- la transcendenta”.

„Nae Ionescu era o fire contempletativă, de artist, cu o estetică a purtării care îl situa dincolo de bine şi de rău, şi o inteligenţă realistă, ascuţită, care pătrundea toate cutele şi dedesubturile unei probleme încurcate, spre a-i desluşi structura. Ceea ce domina la el, asupra voinţei de a face bine, era curiozitatea, dorinţa de a şti, de a face lumină: „lucem ferre”. Şi, în fond, pe planul omenesc, era un sceptic.” (Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut)

„Cu cât trecea timpul, cu atât Nae Ionescu îşi preciza mai ferm adevăratul lui rol în cultura românească: acela de învăţător şi arbitru. Era înzestrat cu un dar uninc de a creşte şi a învăţa oamenii, şi avea ca nimeni altul simţul judecătorului şi al arbitrului: ştia să vadă clar datele esenţiale ale problemei, ştia să cumpănească şi ne învăţa cum să înţelegem „şi celălalt punct de vedere”, ca să putem cuprinde realitatea în totalitatea ei. Dacă ar fi avut timp şi de i-ar fi plăcut s-o facă, Nae Ionescu ar fi putut să scrie cea mai obiectivă istorie a civilizaţiei româneşti moderne…; nu era necruţător decât cu pseudomorfozele şi cu hibrizii. Acest ortodox a vorbit cu simpatie şi înţelegere nu numai despre catolicism, protestatism şi iudaism, dar şi despre islamism şi buddism, şi era unul din cei mai adânci cunoscători, pe care i-am avut, al Kabalei şi misticii iudaice.” (George Racoveanu – Convorbiri)

Aşa îşi elogiau profesorul foştii elevi ai lui Nae Ionescu. Pentru a înţelege mai bine cine a fost şi ce-a reprezentat Nae Ionescu în cultura română, va trebui să-l punem în contextul istoric; vorba cronicarului: „Iara nu sunt vremile sub carma omului, ci bietul om subt vremi.” Vom face, deci, o mică incursiune în „vremea” lui Nae Ionescu.

Tot texul

Filozofia …

este materie de studiu sau act de traire?

Sursa Filozofie.ro 

Analitic vs. Continental

text preluat de pe Blogul Calculemus! 

Era de aşteptat ca un blog pe care se încearcă promovarea filosofiei analitice să apară şi o astfel de discuţie, şi mă bucur că pot să ofer drept punct de plecare întrebările lui Iulian (din comentariul la postul meu despre traducerile în română), pentru că mi se pare că ating toate chestiunile importante.

In cele mai multe departamente de filosofie din SUA, ceea ce numim „filosofie continentala” este reprezentata doar de un singur profesor, restul filosofilor fiind „analitici”. Desigur, exista exceptii notabile, precum departamentele de filosofie de la Austin (Texas), NY School, Atlanta (Georgia State University), Boston, Notre Dame, ori Tucson (Arizona) si alte citeva.
Problema in Romania pare a fi similara, dar cumva pe dos: prea putina filosofie analitica si prea multa „continentala”. Inteleg ca idealul pentru academia de pretutindeni ar fi convietuirea (daca nu fructuoasa, macar civilizata) a doua stiluri de filosofare (caci in asta vad eu principala diferenta intre cele doua directii). Poate continuam o discutie asupra acestui punct.

Citeva intrebari:
1. Cum sa delimitam ce e „analitic” de ce e „continental”?

2. Care ar fi cauzele succesului filosofiei „continentale” in Romania? Sunt acestea cauze care tin de o asa-numita „traditie”?

3. Ce rol au intelectuali din alte departamente in afirmarea Filosofiei Continentale? Ma gindesc la rolul germanistilor in promovarea heideggerianismului si la cel al francofonilor in sustinerea „derridianismului” (sau de-ridarii).

Tot textul

Leiter Reports: A Philosophy Blog

Aici puteti gasi ->

News and views about philosophy, the academic profession, academic freedom, intellectual culture…and a bit of poetry.

Filozofia mintii si stiinta cognitiei

de Mihai Radu Solcan

AICI puteti urmari tot texul  

Limbajul Filozofiei Analitice

de M. Hutanu

Filozofia analitică s-a dezvoltat în special în spaţiul anglo-saxon, ca o reacţie împotriva hegelianismului şi a metafizicii. Dacă la început problema principală aflată în discuţia filozofilor analitici era limbajul, astăzi putem vorbi de un adevărat termen-umbrelă, filozofiei analitice subsumându-i-se, pe lângă filozofia limbajului, şi epistemologia, teoria cunoaşterii, filozofia ştiinţei, logica filozofică, filozofia minţii. Variatele domenii menţionate sunt, totuşi, unite prin anumite caracteristici comune. În primul rând, analogia, figura textuală caracteristică filozofiei în general (Bidu-Vrănceanu 2000:157–164), este concurată, în cazul filozofiei analitice, de un alt tip de argumentare, bazat pe exemple şi contraexemple şi pe scenarii ipotetice.
În al doilea rând, filozofia, în general, se caracterizează printr-un tip special de scriitură, care se apropie atât de textele literare, cât şi de textele ştiinţifice; poziţia intermediară între literatură şi ştiinţă este însă destul de precară în cazul filozofiei analitice, deoarece „diversităţii tradiţiilor filosofice îi corespunde o diversitate notabilă a modurilor de a scrie filosofie. Bunăoară, texte reprezentative ale filosofiei analitice anglo-saxone, de orientare logică, se apropie destul de mult de textele ştiinţifice” (Flonta 1997:5). Adăugăm aici, în al treilea rând, şi faptul că filozofia analitică apelează, nu de puţine ori, la formule şi simboluri logice (unele comune cu matematica), lucru care demonstrează încă o dată pertinenţa afirmaţiei anterioare. În plus, chiar dacă, în general, „se poate susţine caracterul mai slab terminologic al filozofiei” (Bidu- Vrănceanu 2000:76), termenii aparţinând filozofiei analitice sunt caracterizaţi de – sau, în unele cazuri, tind spre – monoreferenţialitate, univocitate şi nonambiguitate, atribute esenţiale ale oricărui termen ştiinţific. Aşa cum am arătat, filozofia analitică de azi se raportează în primul rând la lumea anglo-americană; de aceea este firesc ca majoritatea termenilor ştiinţifici noi, care desemnează realităţi noi (fie ele şi abstracte), să fie de origine engleză.
Mai mult, perioada actuală se caracterizează printr-o explozie a traducerilor, determinată de dorinţa de sincronizare a cercetătorilor români cu studiile ştiinţifice apărute în lume. Traducătorii se confruntă, deseori, cu „neajungerea limbii”, fiind nevoiţi să recurgă la împrumutarea, adaptarea şi românizarea termenilor englezeşti sau la calchierea lor. Nu altfel stăteau lucrurile în perioada de început a terminologiei filozofice româneşti, mărturie stând cercetările întreprinse de Ivănescu 1956 şi de Oprea 1996; observaţiile pe care cei doi autori le fac cu privire la problemele existente în epoca de formare a terminologiei filozofice şi la soluţiile găsite sunt relevante şi pentru discuţia de faţă

Sursa Aici

Despre filozofie – part 1

de Mircea A. Tãmas

Lumea modernã este tot mai putin dispusã în a accepta filozofia ca parte integrantã a ei. Printr-o ciudatã metamorfozã, petrecutã în ultimele decenii, tehnica informationalã a înlocuit aproape total orice urmã si gust de “a filozofa”. Nu vrem sã spunem cã termenul a dispãrut din limbajul modern, dar cu sigurantã cã el si-a pierdut continutul. Astãzi se vorbeste cu nonsalantã despre “filozofia educatiei”, “filozofia cinematografului”, “filozofia feminismului” etc., filozofia fiind consideratã un fel de suport teoretic a tot felul de activitãti practice si curente sociale sau politice. Sigur, mai sunt destui care studiazã filozofia prin universitãti si alte scoli, asa cum era ea cunoscutã pânã nu demult, dar o astfel de îndeletnicire pare mai mult ca oricând sterilã si fãrã rost. Astãzi, când trãim o lume pe dos, filozofia nu poate în nici un fel sã ofere o alternativã, din contra, ea îsi trãdeazã netemeinicia si falsitatea. Fiindcã modernii care au abuzat termenul “filozofie”, folosindu-l în scopurile cele mai triviale, nu sunt atât de condamnat ca cei care încã din vechime l-au întors de la rosturile sale normale fãcând din el titlul pentru o “stiintã” profanã si umanã.
Asa cum aratã etimologia cuvântului “filozofie”, ea numai profanã nu ar fi trebuit sã fie. Si totusi ce departe suntem de Aristotel, care numea metafizica “filozofia primã” sau de Sf. Grigore Sinaitul caree a afirmat: “Iar filozof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte si vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungând si numindu-se prieten al Lui, ca unul ce iubeste Întelepciunea primã, fãcãtoare si adevãratã, mai mult decât orice altã prietenie, întelepciune si cunostintã”. René Guénon a atras si el atentia cã, initial, cuvântul “filozofie” a însemnat “dragostea de întelepciune” si devierea a apãrut când s-a substituit sofia cu filo-sofia; si adaugã cã tot ceea ce filozofii moderni desemneazã sub numele de metafizicã nu are nimic în comun cu metafizica adevãratã. Ne grãbim sã subliniem cã sophia de care se vorbeste aici nu se referã la o “întelepciune” înteleasã ca eruditie sau culturã profanã, ci la una care are în vedere o realizare spiritualã, o cunoastere a celor divine.
În acest sens a fost înteleasã filozofia în primii ani ai crestinismului. La sfârsitul sec. II A. D., Clement din Alexandria scria: “discipolii lui Aristotel spun cã unele dintre tratatele lor sunt ezoterice, iar altele comune si exoterice. Mai mult, aceia care au instituit Misterele, fiind filozofi, au ascuns doctrinele lor în mituri, pentru a nu fi accesibile tuturor”. Sallust spune cã pildele sau fabulele imitã zeii, cu privire la rostit si nerostit, ascuns si aparent, întelepciune si ignorantã. Cãci, adaugã el, “sã spui tuturor despre adevãrul dumnezeiesc produce dispret în cel ignorant, din cauza incapacitãtii lui de întelegere, si neglijentã în cel studios; dar ascunzând adevãrul în fabule, previne acest dispret al primului si îndeamnã la filozofie pe al doilea”.

Tot textul