În cadrul oricărei ştiinţe se desprind şi se formulează o serie de principii metodologice generale care ghidează desfăşurarea actului concret de cercetare şi cunoaştere şi stabilesc coordonatele de analiză şi interpretare a naturii şi specificului fenomenelor studiate.
Şi în cadrul psihologiei ştiinţifice a existat o asemenea preocupare, care s-a finalizat prin formularea următoarelor principii esenţiale:
1. Principiul determinismului;
2. Principiul reflexului;
3. Principiul reflectării şi modulării informaţionale;
4. Principiul unităţii conştiinţă-activitate, plan subiectiv intern-plan obiectiv extern;
5. Principiul genetic şi al istorismului;
6. Principiul sistemicităţii.
7.Principiul genetic şi al istorismului
1. Principiul determinismului
îl găsim în toate ştiinţele particulare. El postulează necesitatea ca analiza şi interpretarea fenomenelor să se realizeze permanent prin raportare la cauzele externe care le-au provocat. Potrivit acestui principiu, nu există nici un fenomen real care să nu se încadreze între anumite coordonate spaţio-temporale concrete şi care să nu aibă la bază o cauză sau un factor determinativ. Cauzele, la rîndul lor, au un caracter obiectiv şi sunt cognoscibile, adică pot fi dezvăluite şi cunoscute.
Principiul determinismului se opune principiului imanentismului (sau indeterminis-mului), care consideră că fenomenele există prin ele însele şi au un caracter predeterminat, preexistent, că producerea lor nu se datoreşte unor cauze obiective reale, ci acţiunii unui principiu generic supranatural. De aceea, acest principiu al indeterminismului recomandă în analiza fenomenelor situarea în interiorul lor fără nici un fel de relaţionare cu alte fenomene şi cu alte obiecte din afară.
Cunoaşterea ştiinţifică s-a constituit în dispută şi luptă permanentă cu cunoaşterea non-ştiinţifică de factură mistico-religioasă, susţinînd necesitatea raportării fenomenelor studiate la o cauzalitate reală şi obiectivă. Iniţial, principiul determinismului se baza pe admiterea şi recunoaşterea doar a aşa-numitei legături cauzale univoce, în cadrul cărora relaţia de dependenţă între efect (E) şi condiţie sau cauză (C) este una necesară şi absolută, astfel că, atunci cînd este dată condiţia C, efectul E se produce în mod necesar şi invariabil.
Totodată, în forma lui iniţială, principiul determinismului considera relaţia de determinare ca avînd un singur sens de derulare, de la C la E (C®E). Acest gen de determinism a luat denumirea de liniar sau deschis. Printr-un astfel de determinism, care a fost elaborat în cadrul mecanicii şi fizicii clasice, se încerca explicarea producerii şi dinamicii tuturor categoriilor de fenomene, atît fizice, mecanice, cît şi biologice, psihologice şi sociale.
În psihologie, această formă a determinismului liniar a fost introdusă şi susţinută de către şcoala behavioristă prin cunoscuta schemă de analiză stimul-reacţie (S®R). După apariţia metodei cibernetice, care se întemeia pe studiul procesului de reglare (sau de comandă şi control), în conceperea determinismului şi a relaţiei de determinare s-a produs o modificare calitativă determinată de luarea în considerare şi a legăturii inverse, C¬E, de la efect la cauză.
Relaţia devine în acest caz, din liniară, circulară, iar determinismul ne apare ca o interacţiune dinamică între C şi E, interacţiune în cadrul căreia nu doar cauzele generează anumite efecte, ci şi efectele, la rîndul lor, produc modificări la nivelul cauzei. Delimitarea între cauză şi efect capătă astfel caracter relativ, cei doi termeni schimbîndu-şi mereu rolurile şi poziţiile de-a lungul momentelor temporale şi în contexte situaţionale diferite, astfel că nu există ceva care să se situeze exclusiv pe poziţie de cauză sau de efect. Ceea ce aici şi acum se află pe poziţie de cauză, acolo şi atunci se poate situa pe poziţie de efect.
O a doua modificare calitativă în conceperea relaţiei de determinare a constat în admiterea existenţei, în afară de dependenţele necesare şi necondiţionate între E şi C, şi a existenţei unor dependenţe mai slabe, în care, fiind dată o condiţie C, efectul E nu se produce în mod necesar, ci numai cu o anumită probabilitate. Astfel se delimitează două forme principale de determinism, care trebuie considerate la fel de reale, obiective şi importante pentru cunoaşterea ştiinţifică: forma determinismului cauzal (dinamic) şi forma determinismului statistic (probabilist).
Determinismul dinamic reflectă legătura şi dependenţa de ordin cauzal necesar între fenomene. Acest gen de determinism caracterizează în mare măsură producerea fenomenelor în mecanică şi fizică. Aici se operează cu relaţii de cauzalitate directă şi necesară. Pe baza acestei cauzalităţi şi a acestui determinism se formulează categoria legilor dinamice cu care operează mecanica şi fizica clasică. Specificul legilor dinamice constă în aceea că ele se pot verifica pe cazuri individuale, singulare. Pentru a demonstra o astfel de lege nu e nevoie să recurgi la testarea unui număr mare de obiecte şi fenomene, ci este suficient să te adresezi unui singur obiect sau fenomen.
Determinismul statistic exprimă legături şi dependenţe relative, de intensitate mai slabă, între anumite cauze şi anumite efecte. Pe lîngă condiţiile controlabile şi verificabile, în determinarea efectelor intervin şi aşa-numiţii factori aleatori, imprevizibili şi incontrolabili. Prezenţa şi acţiunea lor face ca legătura principală între cauzele controlabile şi efectele aşteptate să se modifice în sens pozitiv sau negativ. Modificarea în sens pozitiv înseamnă că acţiunile condiţiilor aleatorii pot să amplifice acţiunea condiţiilor controlabile şi să favorizeze producerea efectului, să-i sporească probabilitatea de apariţie. Modificarea în sens negativ înseamnă că acţiunile condiţiilor aleatorii diminuează şi frînează acţiunea condiţiilor controlabile şi blochează producerea efectului aşteptat. În cazul determinismului statistic, probabilitatea efectelor nu mai are efect categoric, precis, ca în cazul determinismului dinamic, ci are caracter relativ.
În domeniul fenomenelor psihocomportamentale ale omului, forma cea mai adecvată de determinism pe care trebuie întemeiat demersul de analiză şi interpretare este determinismul statistic. Pe baza lui se întemeiază categoria legilor statistice, care exprimă relaţiile de dependenţă posibile între fenomene, dar nu şi necesare.
Legea statistică are unele caracteristici:1) Poate fi pusă în evidenţă şi formulată doar pe baza studierii unui număr mare de cazuri individuale;2)Verificabilitatea unei astfel de legi nu se realizează pe cazuri luate izolat, ci pe mulţimi relativ mari de cazuri individuale.
De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor psihocomportamentale. Dacă omul ar fi o simplă maşină, comportamentul său s-ar încadra în rigorile determinismului dinamic şi ar deveni valabilă schema behavioristă. Verificabilitatea unei astfel de legi nu se realizează pe cazuri luate izolat, ci pe mulţimi relativ mari de cazuri individuale.
De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor psihocomportamentale. Dacă omul ar fi o simplă maşină, comportamentul său s-ar încadra în rigorile determinismului dinamic şi ar deveni valabilă schema behavioristă, S®R. Maşina este lipsită de un fond de experienţă interioară, acumulată în timp, care să se colecteze în elaborarea răspunsurilor la solicitările actuale din afară. Omul este un sistem „istoricizat”, capabil să înmagazineze experienţă, să o păstreze şi să o utilizeze în elaborarea reacţiilor la stimulii şi situaţiile noi. Acest fond intern de experienţă, ca şi dinamismul stărilor interne funcţionale, se constituie în acea mulţime de condiţii şi de factori aleatori, imprevizibili şi necontrolabili, care intervin între stimul şi răspuns modificînd gradul de dependenţă dintre ele.
Conform acestei idei, spunem că acţiunea cauzelor externe se realizează refractîndu-se, filtrîndu-se şi decantîndu-se prin mulţimea condiţiilor psihofizice interne ale subiectului. De aici, dependenţa dintre stimulul care acţionează acum asupra subiectului X şi răspunsul pe care-l dă el va fi condiţionată şi de intervenţia stărilor şi experienţelor interne ale subiectului X. Mai mult decît atît: posedînd conştiinţă de sine, omul devine capabil să caute sensul şi semnificaţia diferitelor împrejurări şi încercări la care este supus din afară de către un cercetător, spre exemplu; astfel, el îşi va modula, îşi va modifica reacţiile în funcţie de părerile pe care şi le formează referitor la acele împrejurări.
Determinismul psihologic este un determinism circular între situaţiile şi condiţiile externe şi condiţiile interne ale subiectului, şi nu un determinism de tip statistic. În analiza şi interpretarea fenomenelor psihocomportamentale trebuie luate în considerare două categorii de factori (variabile):
– factori obiectivi externi (controlabili);– factori interni (nu se pot observa şi controla nemijlocit, dar pe seama lor se put neconcordanţele şi devierile înregistrate în relaţiile dintre stimuli şi răspunsurile subiectului).În ce priveşte natura factorilor externi obiectivi, aceştia se clasifică în două categorii:– factori naturali, fizici (climă, temperatură, umiditate etc.);– factori socioculturali.Specificul psihicului uman va fi determinat nu de factorii naturali, ci de cei socioculturali. Astfel, principiul determinării trece, la nivelul psihicului uman, în determinism (condiţionare) sociocultural.
2. Principiul reflexului
susţine ca analiza şi interpretarea proceselor şi funcţiilor psihice să implice şi dezvăluirea mecanismelor neurofiziologice prin care s-a realizat. A explica un proces psihic înseamnă nu doar un răspuns la întrebarea „ce este el, cum se individualizează în raport cu alte procese psihice”, ci şi la întrebarea „cum se produce, care este mecanismul lui”. Psihologul trebuie să ştie că orice proces pe care îl studiază şi orice act comportamental presupune un anumit mecanism neurofiziologic care trebuie dezvăluit.
Potrivit principiului reflexului, psihicul trebuie definit, printre altele, şi ca funcţie specifică a creierului. Creierul reprezintă organul şi mecanismul psihicului uman, iar modul lui de funcţionare este de tip reflex. Întreaga activitate a creierului are următoarele secvenţe:
1. Înregistrarea şi captarea acţiunii stimulilor din mediul intern şi extern; acest lucru se realizează prin intermediul unor structuri specializate: receptorii (organele de simţ);
2. Analiza, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor despre proprietăţile, natura şi semnificaţia stimulilor recepţionaţi;
3. Raportarea acestor însuşiri şi semnificaţii ale stimulilor la anumite stări de necesitate sau de motivaţie ale organismului;
4. Elaborarea, pe baza informaţiilor prelucrate şi interpretate, a unor răspunsuri comportamentale cu efect adaptativ;
5. Înregistrarea şi analizarea informaţiei despre rezultatul sau efectul final al răspunsurilor elaborate.
Succesiunea acestor secvenţe este reunită sub denumirea de activitate reflexă a creierului. Această activitate pune în evidenţă două laturi: una obiectivă, fiziologică, şi una subiectivă, psihologică. Latura fiziologică include ansamblul proceselor nervoase fundamentale (de excitaţie şi inhibiţie) şi relaţiile dintre ele. Procesele nervoase sunt de esenţă organică, bioelectrică sau biochimică; ele posedă proprietăţi măsurabile şi cuantificabile, ca de exemplu amplitudinea, frecvenţa, faza, forma, durata, concentraţia, structura moleculară.
Latura psihologică, subiectivă include ansamblul funcţiilor şi proceselor psihice, care sunt de sorginte şi de esenţă informaţională. Astfel, vorbim de procese senzoriale (senzaţii şi percepţii), de procese formal abstracte (sau procese de gîndire), de imagini, reprezentări, concepte figurale, concepte simbolic-abstracte, trăiri afectiv-emoţionale, motive, deliberări, decizii etc.
În cadrul activităţii reflexe a creierului apare problema raportului sau relaţiei între psihologic şi fiziologic. Această problemă a fost conştientizată încă din secolul XIX; rezolvarea ei a avut soluţii diferite. Se pot delimita trei astfel de soluţii:
1. Soluţia de tip reducţionist monist idealist, care considera procesele psihice ca factor primordial, determinant, iar procesele fiziologice factor secund derivat, apanaj sau accesoriu al celor psihice.
2. Soluţia de tip reducţionist monist materialistă, care considera procesele fiziologice ca factor primordial, determinant, iar procesele psihice le explica prin reducerea lor la procesualitatea neuronală.
3. Soluţia dualistă, care considera cele două laturi ca fiind separate una de cealaltă şi într-o relaţie de paralelism, aşa-numitul „paralelism psiho-fiziologic”. Această soluţie a persistat pînă de curînd în gîndirea ştiinţifică.
Depăşirea limitelor celor trei modele a devenit posibilă după ce în definirea psihicului a fost introdusă noţiunea de informaţie. Noţiunea de informaţie semnificînd o dimensiune a existenţei, a Universului, la fel de reală ca şi celelalte două (substanţa şi energia), obligă la recunoaşterea specificităţii calitative a fenomenelor informaţionale şi se opune reducerii acestor fenomene la suportul lor substanţial, energetic. În cazul relaţiei între psihologic şi fiziologic, psihologicul exprimă dimensiunea informaţională, iar fiziologicul pe cea energetică a organizării funcţionale a creierului. Între ele există o relaţie complexă şi contradictorie, care poate fi decodificată în forma următoarei secvenţe:
1. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede psihologicul, pregăteşte şi asigură posibilitatea constituirii şi manifestării acestuia din urmă. Nu există nici un proces psihic care să nu se întemeieze permanent pe un suport fizic, pe o anumită dinamică a proceselor nervoase fundamentale.
2. Nivelul calitativ al psihologicului este condiţionat de caracteristicile şi parametrii realizării fiziologicului. Astfel, orice disfuncţie, perturbare în planul dinamicii fiziologicului se răsfrînge negativ asupra psihologicului. De un psihologic normal se poate vorbi doar pe fondul unui psihologic normal.
3. Pe măsura constituirii, perfecţionării şi consolidării lor, structurile psihologicului dobîndesc o relativă autonomie, putînd exercita la rîndul lor o influenţă reglatorie asupra dinamicii fiziologicului şi chiar asupra celorlalte procese biologice din organism. Se închide astfel circuitul relaţiilor somato-psiho-somatice, pe care se întemeiază psihoterapia. În acest circuit există două dependenţe: a psihologicului de somatic şi a somaticului de psihologic. Prin mecanisme de sugestie şi autosugestie, factorul psihologic poate să provoace efecte în plan somatic obiectiv, fie în sens pozitiv, ducînd la ameliorarea sau vindecarea unor maladii, fie în sens negativ, favorizînd sau producînd apariţia unor boli psiho-somatice.
4. Planul fiziologic, nervos poate să existe fără latura psihologică. În activitatea creierului, latura psihică apare şi începe să se manifeste de la un anumit nivel de activare fiziologică în sus. În somnul profund se constată absenţa activităţii psihologice, dar rămîn prezente procesele fiziologice nervoase. În starea de comă se produce o abolire totală a psihismului, dar latura fiziologică continuă să se menţină.
În ordinea genetică şi cauzală, admitem că fiziologicul acţionează în calitate de factor cauzativ determinant în raport cu psihologicul. Relaţia între diferitele funcţii şi procese psihice particulare şi diferitele formaţiuni şi structuri ale creierului Aceasta este marea problemă a neuropsihologiei: localizările cerebrale ale funcţiilor şi proceselor psihice.Există centri nervoşi vitali (al respiraţiei, al circulaţiei), dar nu există nici un centru precis delimitat al psihicului. Psihicul are o distribuţie globală, mai mult sau mai puţin difuză, la nivelul întregului creier, şi de aceea este considerat rezultatul funcţionării globale a creierului. Diferitele funcţii şi procese psihice concrete pot să aibă o repartiţie mai precisă şi mai bine delimitată.
Iniţial, în neuropsihologie au existat două modele asupra localizării cerebrale a psihicului şi componentelor sale:
1. Localizaţionismul îngust, lansat de E. Broca şi P. Wernicke, care au descoperit post-mortem leziuni cerebrale diferite care au dus la tulburări diferite ale limbajului. Acest model susţine că fiecare funcţie psihică, precum şi fiecare trăsătură temperamentală sau caracterială are o localizare precisă pe cortex. Ca urmare a acestui model, s-au alcătuit „hărţi topografice” ale creierului.
2. Modelul echipotenţialist (lansat de Florence şi adus în forma cea mai completă de cercetătorul american Lashley), susţine ideea echivalenţei funcţionale a tuturor formaţiunilor şi zonelor cerebrale.
Cele două modele nu s-au confirmat integral în timp şi, în cele din urmă, au fost respinse. În locul lor a apărut un altul: modelul localizării dinamice. Acest model afirmă că funcţiile psihice trebuie împărţite în două grupe: funcţii psihice precis şi invariabil localizate, care se leagă în mod genetic de anumite zone şi structuri cerebrale, aceleaşi la toţi oamenii; în această categorie intră funcţiile senzoriale, motorii şi toate reflexele condiţionate. A doua grupă este a funcţiilor relativ şi variabil localizate. Legătura acestor funcţii cu anumite structuri şi zone ale creierului nu este programată genetic, ci se construieşte în ontogeneză. De aceea, configuraţia acestor zone va fi diferită la indivizi diferiţi. În această categorie intră procesele gîndirii, limbajului, structurile afective superioare, structurile globale de personalitate. Aceste funcţii sunt considerate complexe, multifazice, iar mecanismele lor neuronale au caracter de constelaţie, adică includ zone şi puncte diferite din diferite locuri ale creierului.
3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale
Acest principiu ne răspunde la întrebarea: „Ce este psihicul ca fenomen, în ce constă natura lui calitativă?” Aceasta este una din întrebările cardinale ale psihologiei, care s-au pus dintotdeauna. Răspunsurile la această întrebare au oscilat în timp între variantele substanţialiste şi variantele energetiste. În variantele substanţialiste, psihicul era identificat cu o substanţă sui generis denumită fluid sau homunculus, situată în interiorul individului şi conferindu-i atribute funcţionale specifice. Varianta energetistă identifica psihicul cu o formă particulară de energie. Cea mai pregnantă variantă energetistă o reprezintă teoria energiilor specifice ale organelor de simţ, elaborată de neurofiziologul german Johannes Muller în a doua jumătate a secolului XIX. Această teorie susţinea că senzaţiile şi percepţiile reprezintă forme specifice ale energiilor pe care le conţin în ele organele de simţ şi care sunt activate sub acţiunea stimulilor externi.
Considerarea psihicului ca substanţă sau energie duce frecvent la eliminarea caracteristicilor lui calitative specifice şi la dizolvarea lui fie în structurile substanţiale ale creierului, fie în formele energetice biologice şi biofizice care au loc în organism.
Principiul reflectării s-a conturat în a doua jumătate a secolului XIX; prin el se viza găsirea unui alt răspuns, mai adecvat, la întrebarea: „Care este natura ontologică, existenţială a psihicului?” În prima sa variantă, acest principiu a valorificat principiile şi legile fizicii, în special ale opticii, care demonstrau posibilitatea oglindirii unui corp într-un alt corp sub forma imaginii, datorită raportului de absorbţie, reflexie şi refracţie a luminii care cade pe suprafaţa corpului reflectat. Ulterior, acest principiu s-a adecvat la particularităţile funcţionale ale sistemului nervos central şi ale creierului.
În forma lui elaborată, finală, acest principiu susţine că psihicul, din punct de vedere ontologic (existenţial), trebuie definit ca o formă particulară de reflectare. Atributele acestei reflectări sunt:
1. Se realizează de către o materie superior organizată şi dezvoltată – creierul;
2. Are un caracter subiectiv;
3. Are un caracter ideal.
Caracterul subiectiv înseamnă că orice proces psihic se realizează şi aparţine unui individ concret; nu există procese psihice extra-individuale.
Caracterul subiectiv se mai referă la dependenţa conţinutului şi formei de realizare a reflectării psihice de particularităţile structural-funcţionale interne ale subiectului: în raport cu unul şi acelaşi obiect sau una şi aceeaşi situaţie subiectivă, la diferiţi subiecţi vor apărea diferite conţinuturi psihice, aceasta datorită diferenţelor în structura organizării lor interne.
De asemenea, acest caracter se referă la implicarea activă a subiectului în desfăşurarea procesului de reflectare. Subiectul se angajează voluntar în percepţie, memorie, rezolvarea de probleme; reflectarea psihică are caracter activ şi selectiv.
Caracterul ideal înseamnă că forma de reflectare psihică se opune substanţialului, materialului. Ca atare, pe lîngă substanţă şi energie, există o realitate ideală: psihicul Se poate spune că „idealul este materialul tradus şi transpus în capul omului”, procesele de traducere şi transpunere realizînd reflectarea psihică. Ca formă particulară de reflectare, psihicul se întemeiază pe şi derivă din proprietăţile generale de reflectare a materiei. Toate corpurile au însuşirea de a înregistra şi reproduce în manieră proprie influenţele şi acţiunile exercitate asupra lor de celelalte corpuri. Proprietatea de reflectare se realizează în cadrul unei relaţii funcţionale cu doi termeni principali:
–termenul reflectat, care acţionează şi exercită anumite influenţe şi acţiuni;
– termenul reflectant, care receptează acţiunea şi o reproduce în manieră proprie.
Reflectantul oglindeşte, reflectă caracteristicile acţiunii exercitate de reflectat. Natura calitativă a reflectării se determină după caracteristicile reflectantului şi, după cum reflectatul este un corp neînsufleţit sau un corp însufleţit, calitatea reflectării se va modifica în mod corespunzător.
Forme principale de reflectare:– mecanică: se realizează prin modificarea structurală, de formă sau de poziţie spaţială a reflectantului (ex: lovirea bilei cu tacul);– mecanică de tip optic: se realizează în formă de imagine virtuală pe baza interacţiunii între fasciculele de lumină şi lentile sau oglinzi;– biologică: apare la organismele vii şi se realizează prin procese metabolice. Organismul viu realizează schimburi de substanţe şi energie cu mediul, transformări chimice asupra acestor substanţe şi energii, extrăgînd elementele necesare propriei structuri şi funcţionări;
– psihică: formă superioară de reflectare realizată prin intermediul sistemului nervos; ea se bazează pe relaţia şi funcţia de semnalizare şi designare-reprezentare. Adică acţiunile stimulilor externi sunt supuse unor operaţii logice de prelucrare şi interpretare. Aceste operaţii se concretizează în constituirea unor imagini ideale, care se pune în corespondenţă cu stimulii sau obiectele externe care acţionează în momentul dat asupra organelor de simţ.
Imaginea presupune stabilirea unei relaţii de asemănare cu obiectul sau stimulului extern, pe baza căreia devine posibilă diferenţierea (sau discriminarea) şi identificarea, recunoaşterea obiectelor în individualitatea lor specifică.
Pe lîngă forma imagistică, reflectarea psihică, îndeosebi la nivelul omului, îmbracă şi forma constructivistă. Constructivismul reprezintă acea modalitate superioară de prelucrare şi integrare a informaţiilor şi datelor externe prin intermediul simţurilor, care face posibilă elaborarea de generalizări şi simbolizări. Aceste generalizări şi simbolizări sunt concretizate în forma noţiunilor şi conceptelor. Spre deosebire de percepţie şi reprezentare, noţiunea sau conceptul nu presupune existenţa unei relaţii de asemănare cu obiectul sau realitatea reflectată, ci doar a unei relaţii de reprezentare-designare convenţională.
Aşadar, reflectarea psihică la nivelul omului se realizează în două forme esenţiale:– sub formă de imagini (reflectarea imagistică)– sub formă de constructe mentale, logice (generalizarea abstractă)În ambele cazuri, reflectarea este mediată prin cuvînt. Cuvîntul fixează imaginea perceptivă şi intervine şi în formarea conceptelor.Principiul reflectării a fost întregit, definitivat în a doua jumătate a secolului XX prin adăugirea principiului modelării informaţionale
. 4. Principiul modelării informaţionale
În definirea statutului ontologic al psihologiei, la noţiunea clasică de reflectare s-a adăugat noţiunea modernă de informaţie (introdusă de cibernetica teoretică). Prin introducerea noţiunii de informaţie, a rezultat modificarea modelului clasic al Universului, adică a modelului bidimensional, în care Universul era considerat ca avînd două dimensiuni stabilite de fizica clasică: substanţa şi energia. Cibernetica a introdus dimensiunea informaţională, de aici rezultînd modelul tridimensional al Universului.Informaţia devine aşadar o entitate obiectivă, bazal constitutivă a întregului univers. Încercînd să definească noţiunea de informaţie, Norbert Wiener nu găseşte iniţial decît o formulare tautologică: „Informaţia este doar informaţie, ea nu este nici substanţă, nici energie.” Spre deosebire de substanţă şi energie, informaţia este lipsită de proprietăţi nemijlocit perceptibile. În această situaţie, se pune întrebarea: cum se poate testa existenţa ei reală?Existenţa reală a informaţiei se verifică şi se testează indirect, pe baza analizei şi evaluării efectelor pe care ea le produce la nivelul sistemelor receptoare. Dacă primim un stimul din afară şi sistemul dă un răspuns eficient (care să-i păstreze echilibrul, organizarea internă), aceasta înseamnă că el realizează integrare de informaţie (opusul informaţiei este entropia). Astfel apare o nouă definiţie a informaţiei:Informaţia este măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor reale, aflate în ipostaza de receptoare ale influenţelor exercitate din afară asupra lor. Oriunde există organizare, dezvoltare, optimizare, acolo se realizează integrare de informaţie. Oriunde există oscilaţii, perturbări, disfuncţii, acolo locul informaţiei este luat de entropie.Făcînd o paralelă între noţiunea de informaţie şi noţiunea de psihic, se constată că, din punctul de vedere al semnificaţiei, al conţinutului, ele sunt foarte apropiate şi de acelaşi gen (rang):
1. Ca şi informaţia, psihicul este lipsit de proprietăţi sensibile.
2. Ca şi informaţia, psihicul se realizează, se formează şi funcţionează în cadrul relaţiei de comunicare dintre subiect şi lumea exterioară.
3. Ca şi informaţia, psihicul diferenţiază indivizii concreţi.
4. Ca şi informaţia, psihicul presupune existenţa unui anumit suport substanţial-energetic (sistemul nervos, creierul) şi a unor anumite mecanisme pentru a se putea realiza. Modelarea informaţională arată că reflectarea psihică se realizează în forma unor modele informaţionale. Aceste modele informaţionale sunt de două tipuri:– izomorfice, în cadrul cărora se stabilesc corespondenţe biunivoce, de 1-1 între elementele interne ale modelului (imaginii) şi proprietăţile obiectului (adică imaginea reproduce punct cu punct elementele şi proprietăţile obiectului; exemplu: percepţia individuală).– homomorfice, în care se produce o comprimare şi selectare a informaţiei (despre însuşirile concrete ale obiectelor), astfel încît obiectul este reprezentat selectiv (exemplu: noţiunea.Putem spune că psihicul este un ansamblu de modele informaţionale ale lumii obiective externe.
5. Principiul unităţii conştiinţă-activitate
A fost introdus în psihologie de Pierre Janet (creatorul psihologiei conduitei), argumentat şi dezvoltat de H. Wallon (De la act la gîndire), J. Piaget (Psihologia inteligenţei), A. Leontiev (Probleme ale dezvoltării psihice) şi L. Vîgoţki (Opere Alese, vol. I, II).Acest principiu răspunde la întrebarea: care este originea structurilor şi proceselor psihice? În istoria psihologiei, în legătură cu această problemă au existat două curente diametral opuse: ineismul (imanentismul) şi curentul tabula rasa.
Potrivit ineismului, structurile psihice sunt date, înnăscute, preformate; manifestarea lor se produce treptat şi succesiv în cursul vieţii individului. Înaintarea în vîrstă scoate la suprafaţă şi pune în funcţiune noi structuri psihice, aflate pînă atunci în stare latentă. Mediul extern nu are decît, cel mult, rol de declanşator şi activator al structurilor preexistente.Imanentismul îşi are rădăcinile în antichitate, în concepţia lui Platon, care formulează teza Ideilor înnăscute. Această teză va fi reluată în epoca modernă de Kant şi amplu dezvoltată sub forma Categoriilor apriorice, acestea fiind structuri de gîndire existente înaintea şi în afara oricărei experienţe senzoriale. Şi Descartes admite ideea unor structuri psihice predeterminate, preexistente, de tipul gîndirii. Gîndirea reflexivă este preexistentă, imanentă în individ; ea precedă existenţa individului.În plan ştiinţific, ideea imanentismului structurilor psihice este argumentată şi dezvoltată de antropologul şi psihologul englez Francis Galton. În lucrarea sa, Geniul ereditar, el demonstrează că aptitudinile, capacităţile intelectuale şi de alte tipuri reprezintă o zestre înnăscută de sorginte ereditară. Acesta este un pas înainte faţă de abordarea filosofică. Galton demonstrează, pe baza analizei unor familii de genii şi de personalităţi din ştiinţă, tehnică, artă, în comparaţie cu alte familii cu aptitudini scăzute.Imanentismul este susţinut de şcoala gestaltistă, care afirma că nu există în natură materie fără formă, neorganizată în structuri şi care lega structurile psihice de legea fundamentală a organizări. Această lege acţionează în mod obiectiv, infailibil şi generează anumite forme şi structuri.Cu aplicare la capacităţile verbale, imanentismul a fost susţinut de lingvistul şi logicianul N. Chomsky, care afirma că structurile verbale fundamentale sunt preformate, existente în individ pe baza codului genetic. Pe această temă, Chomsky a avut o amplă dispută cu Piaget, consemnată în Problemele limbajului. Curentul tabula rasa îşi are originea în filosofia empirist-pozitivistă engleză reprezentată de F. Bacon şi J. Locke. Potrivit acestei concepţii, „nimic nu există în intelect care mai înainte să nu fi existat în simţuri”. Rezultă că structurile gîndirii se formează pe baza senzaţiilor şi percepţiilor.Principiul tabula rasa a fost amplu dezvoltat în opera marilor materialişti francezi ai secolului XVIII (Diderot, La Mettrie, Helvetius, D’Hollbach). Aceştia avansează opinia cum că, la naştere, copilul este un fel de tablă albă, lipsit de orice dotare sau zestre adaptativă. Pe această tablă încep să înregistreze impresii şi urme, umplînd-o cu un anumit conţinut, mediul extern şi regimul educaţional în special. Aşadar, individul devine, din punct de vedere psihic, ceea ce reuşeşte să facă mediul şi educaţia din el în decursul vieţii sale. Toate componentele vieţii psihice se formează şi se dezvoltă treptat, sub acţiunea exclusivistă a factorilor de mediu. Toate componentele vieţii psihice sunt dobîndite.Această absolutizare a mediului a dus în impas explicarea adevăratelor origini şi adevăratei modalităţi de devenire a structurilor psihice interne, ca şi orientarea imanentistă, care absolutizează rolul eredităţii.După prima jumătate a secolului XX, s-a produs ieşirea din acest impas prin adoptarea:
6. Principiul genetic interacţionist
Potrivit acestui principiu, funcţiile şi procesele psihice se constituie, se diversifică, se dezvoltă şi se consolidează în cursul vieţii individului, adică în ontogeneză. Acest proces se desfăşoară în sens ascendent, de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la difuz, nediferenţiat la diferenţiat, individualizat. Dinamica procesului genetic traversează o succesiune de stadii sau etape numite stadii psihogenetice. Fiecare stadiu se desfăşoară pe parcursul unei anumite perioade de timp, incluzînd un număr mai mare sau mai mic de ani de viaţă ai individului. Între stadii există un raport ierarhic de subordonare, în sensul că stadiul ierarhic superior determină caracteristicile calitative ale întregii organizări psihice, el integrînd astfel, pe o schemă funcţională nouă, conţinuturile stadiilor anterioare, inferioare. Stadiile psihogenetice ale intelectului după J. Piaget
1. Stadiul primar senzoriomotor (0-3 ani). Elementul definitoriu pentru organizarea psihică a individului îl reprezintă complexele senzoriale şi motorii ce se constituie pe baza interacţiunii directe a copilului cu obiectele din jur.
2. Stadiul preoperator (3-7 ani), alcătuit din acţiuni concrete de modificare şi transformare în starea dată a obiectelor, numai într-un singur sens.
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani). Apar transformări operatorii, bazate pe realizarea transformării în dublu sens: transformarea lui A în B (directă), A®B, va fi corelată cu transformarea lui B în A (inversă), B®A. În acest stadiu, pentru fiecare transformare se dezvoltă şi opusul ei şi se leagă într-o schemă funcţională compactă, schema operatorie, care are ca atribut esenţial reversibilitatea.Acest stadiu se numeşte concret deoarece transformările se pot efectua cu succes de către copil numai dacă sunt sprijinite de obiecte concrete sau de imaginile lor. În ultima parte a stadiului se desprinde stadiul limbajului extern (al vorbirii cu voce tare), care ia locul obiectelor în cadrul operaţiilor de transformare.
4. Stadiul operaţiilor logico-formale (11-14 ani). Se produce interiorizarea schemelor operatorii şi situarea lor pe suportul limbajului interior. Locul obiectului şi al imaginii sale externe este luat de semnele şi simbolurile convenţionale (cuvinte), de aceea operaţiile devin formale. Din acest moment se poate vorbi despre structurarea şi intrarea în funcţiune a gîndirii interne formal-abstracte. Un rol esenţial în acest proces îl are însuşirea unor discipline abstracte ca matematica, psihologia etc. Potrivit principiului genetic interacţionist, structura psihicului îşi are originea în interacţiunea directă copil şi obiectele sau lucrurile concrete din jur. Forma primordială de manifestare a psihismului este acţiunea concretă; schemele acestor acţiuni, prin interiorizare, se transformă în structuri psihice specifice.Interacţionismul presupune ca, în explicarea naşterii şi dezvoltării funcţiilor şi proceselor psihice, să operăm cu relaţia dintre cele două categorii de factori principali: ereditatea şi mediul. Nu există structură psihică în care să se exprime exclusiv ereditatea sau exclusiv mediul. Dar ponderea celor doi factori la nivelul diferitelor structuri psihice poate fi diferită.Pe scurt:Conştiinţa provine din acţiune;Conştiinţa coordonează acţiunea;
Conştiinţa reflectă acţiunea în plan extern, care o reflectă înapoi în conştiinţă.
7. Principiul genetic şi al istorismului Potrivit acestui principiu, psihicul trebuie definit şi interpretat ca fenomen evolutiv, iar nu ca un dat. Evoluţia psihicului trebuie considerată în două planuri: cel filogenetic, istoric şi cel ontogenetic, individual.În plan filogenetic se vor pune în evidenţă salturile calitative care se înregistrează în structura şi conţinutul diferitelor funcţii şi procese psihice, pe măsura trecerii de la o clasă de animale la alta şi de la animal la om. Astfel, dezvoltarea psihică apare ca o relaţie între continuitate şi discontinuitate. Continuitatea exprimă acumulările de tip cantitativ care se produc în interiorul unuia şi acelaşi segment evolutiv. În interiorul uneia şi aceleiaşi specii de animale se înregistrează deosebiri inter-individuale, care însă nu exprimă restructurări de ordin calitativ ale funcţiilor şi proceselor psihice respective. Deosebirile acestea, de ordin cantitativ, se referă la clasificări de rang sau de ordin ale indivizilor în cadrul uneia şi aceleiaşi specii.Discontinuitatea marchează saltul de ordin calitativ care se produce în structura şi conţinutul funcţiilor şi proceselor psihice şi marchează distanţa ireductibilă dintre diferite trepte sau niveluri ale evoluţiei. La psihicul uman apare dimensiunea istoricităţii, care înseamnă admiterea unor salturi calitative pe măsura trecerii omului de la o epocă istorică la alta. Astfel, între organizarea psihică a omului din comuna primitivă şi a celui contemporan există nu doar deosebiri de ordin cantitativ, ci, în primul rînd, de ordin calitativ, structural.Dimensiunea istorică arată faptul că, din momentul apariţiei sale, psihicul uman a înregistrat cele mai mari transformări evolutive din întregul continuum al psihismului. Deşi omul este o specie alături de celelalte, din punctul de vedere al evoluţiei psihice, el nu a rămas în limitele structurale în care a apărut iniţial, ci a cunoscut transformări şi modificări calitative profunde.Coordonata principală care se realizează evoluţia omului din momentul apariţiei lui nu mai e cea biologică (constituţia fizică, structura anatomică a creierului), locul ei fiind luat de coordonata psihică. Istoriceşte, evoluţia omului se va realiza preponderent în plan psihologic.Psihicul uman are atributul de a fi permanent deschis la schimbare şi dezvoltare, ceea ce nu se poate spune despre psihicul animal, care este încorsetat din punct de vedere evolutiv în limitele proprii fiecărei specii sau clase în parte. De la apariţia sa, psihicul cîinelui nu a înregistrat transformări calitative esenţiale; psihicul cimpanzeului se află şi în prezent între aceleaşi coordonate bazale ca la început. Psihicul uman, dimpotrivă: de la apariţia omului, a marcat, cu fiecare generaţie şi epocă, transformări şi modificări de ordin calitativ.Evoluţia psihică a omului nu se va opri niciodată, pentru că fiecare nouă generaţie, datorită condiţionării socio-culturale, îşi va începe evoluţia sa psihică de la un nivel mereu mai înalt decît generaţia anterioară. Aceasta înseamnă că fiecare generaţie dispune de o ofertă obiectivă din partea mediului socio-cultural din ce în ce mai complexă, mai diversificată şi mai bogată. De aici rezultă că individul, asimilînd conţinuturile şi semnificaţiile din tezaurul culturii, al cunoaşterii, al sistemului de priceperi şi deprinderi constituit pînă la un moment dat, va înregistra un nivel de dezvoltare psihică superior generaţiei anterioare. Din punct de vedere istoric, evoluţia psihicului uman are sens permanent ascendent.Probabil că dezvoltarea psihică a omului se va închide atunci cînd, din punct de vedere biologic, creierul îşi va epuiza rezerva funcţională (dar se pare că rezerva actuală mai poate asigura evoluţia pentru încă cîteva mii de ani) sau dacă societatea va ajunge în impas.Principiul istorismului ne mai obligă ca, în analiza şi interpretarea psihicului uman, pe lîngă apelul la legile biologice, să facem apel la legi socio-culturale şi istorico-culturale. Legile socio-culturale se vor impune, de la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului, ca dominante, subordonînd şi controlînd acţiunea legilor biologice, naturale. De aceea, omul se va înscrie pe traiectoria unei evoluţii socio-culturale, va deveni o fiinţă socio-culturală.Exemple de legi socio-culturale:– legea instruirii organizate (individul este inclus într-un program de influenţe şi acţiuni modelatoare specifice);– legea socializării (care impune adecvarea atitudinilor şi conduitelor individului la anumite principii, norme şi etaloane sociale);– legea profesionalizării (în dezvoltarea sa psihică, individul trebuie să-şi însuşească şi să exercite un anumit tip de activitate socialmente utilă şi semnificativă);– legea estetizării (în structurarea conţinuturilor psihice interne, la nivelul gîndirii şi al trăirilor afective individuale, trebuie să se integreze dimensiunile estetice ale existenţei, categoriile estetice – frumos-urît, tragic-comic etc.);– legea moralităţii (în dezvoltarea psihică a individului trebuie să se integreze anumite reprezentări, concepţii, atitudini despre bine şi rău, despre categoriile morale);– legea verbalizării (dezvoltarea psihicului uman va fi mediată în permanenţă de un sistem specific de comunicare şi codificare a informaţiei, bazat pe limbajul verbal).În analiza şi evoluţia specifică psihicului uman trebuie să ne referim permanent la acţiunea legilor istorico-culturale, să raportăm individul la contextul socio-cultural anumit.Principiul genetic şi al istoricităţii ne arată că, în cadrul structurilor psihice complete, care, luate ca atare, depăşesc capacitatea noastră de înţelegere şi explicare, trebuie să recurgem la strategia genetică de cercetare şi să ne adresăm stadiilor timpurii ale ontogenezei, în care apare şi se constituie treptat structura psihică dată. De aici, prezenţa metodei genetice în arsenalul metodelor cunoaşterii psihologice, care ne permite să abordăm şi să explicăm complexitatea unor componente ale SPU. 8. Principiul sistemicităţiiAcest principiu a fost introdus în metodologia psihologică în a doua jumătate a secolului XX, fiind preluat din metodologia sistemică şi cibernetică, care stă în prezent la baza întregii cunoaşteri ştiinţifice particulare.Potrivit acestui principiu, psihicul uman nu trebuie considerat ca un simplu conglomerat de elemente în sine, autonome şi independente, ci ca un sistem organizat şi integrat.Noţiunea de sistem, în cadrul teoriei generale a sistemelor (TGS), se defineşte ca un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie non-întîmplătoare, mai mult sau mai puţin legică şi stabilă. În cadrul noţiunii de sistem, accentul principal al analizei şi interpretării cade nu pe elementele considerate în sine, separat (cum proceda ştiinţa clasică), ci pe relaţiile şi interacţiunile dintre elemente.Se consideră, astfel, că elementele, intrînd în relaţii de interacţiune şi intercondiţionare reciprocă, îşi vor modifica starea lor iniţială, îşi vor reduce autonomia şi independenţa, fuzionînd într-un tot unitar, sistemul, care va poseda proprietăţi şi trăsături funcţionale noi, supraordonate, ireductibile la proprietăţile şi trăsăturile părţilor componente luate separat sau însumate pur aritmetic.Modelul sistemic în analiza psihologică înlocuieşte modelul atomal, descriptivist care dominase în psihologie prin intermediul şcolii asociaţioniste. De asemenea, acest model înlocuieşte şi modelul gestaltist, care consideră că psihicul este o structură imanentă, invariantă, închisă în sine.Potrivit metodei sistemice, în abordarea psihicului uman trebuie să se procedeze astfel: 1. Încadrarea sistemului în clasele posibile de sisteme reale.2. Deducerea caracteristicilor sistemului ce rezultă din includerea lui într-una din clasele de sisteme reale.3. Stabilirea metodei adecvate de abordare, care să fie în concordanţă cu caracteristicile proprii ale sistemului respectiv.Potrivit teoriei generale a sistemelor, există patru criterii principale după care se clasifică sistemele reale: I. Poziţia sistemului faţă de acţiunea legii timpuluiII. Relaţia sistemului cu mediul ambiantIII. Gradul de complexitate al sistemului
IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de intrare şi mărimile de ieşire).
Acest criteriu permite delimitarea a două mari clase de sisteme posibile: statice şi dinamice.Un sistem static este acela care este absolut independent de scurgerea timpului şi care nu-şi modifică stările sale ca efect al scurgerii ireversibile a timpului, rămîne identic cu sine însuşi la infinit. Un astfel de sistem nu există; clasa sistemelor statice este o mulţime vidă.
Un sistem dinamic este acela care depinde de timp şi-şi modifică stările sub influenţa scurgerii ireversibile a timpului, astfel încît între diferite stări ale sistemului apar diferenţe. Sistemul dinamic, aşadar, este funcţie de timp. În analiza lui trebuie luat în considerare şi momentul de timp. Toate sistemele reale sunt dinamice.Există două subclase de sisteme dinamice: cu organizare dată şi evolutive (sau cu autoorganizare.
Un sistem dinamic cu organizare dată este acela care, în decursul timpului, poate să-şi menţină la un anumit nivel starea lui de optimalitate, după care urmează starea de dezagregare, dezorganizare. În această clasă sunt incluse toate sistemele nevii (maşinile). Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor de acest tip se compune din două segmente: unul de stabilitate, în care variabilele stărilor sistemului nu duc la perturbări semnificative în organizarea lui, şi un segment descendent, involutiv, de dezorganizare.
Un sistem dinamic cu autoorganizare este acela care posedă capacitatea ca, în decursul unui anumit interval de timp, nu numai să-şi menţină starea de organizare iniţială, ci şi să treacă de la un nivel de organizare inferior la unul superior, perfecţionîndu-şi funcţionarea şi eficienţa. În această subclasă se includ toate organismele vii, numite de Wiener „insule de negentropie în oceanul imens al entropiei”. În cazul organismelor vii, nivelul iniţial al entropiei este redus, datorită proceselor de dezvoltare, maturizare şi consolidare care înseamnă negentropie (neagă entropia şi se opun acţiunii ei).Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor dinamice are trei segmente: unul ascendent, anti-entropic, în interiorul căruia se desfăşoară procesele evolutive de dezvoltare şi perfecţionare a organizării iniţiale. Se atinge un optimum funcţional, după care sistemul îşi menţine nivelul atins al organizării prin mecanisme proprii de adaptare la acţiunea factorilor perturbatori. Aceasta reprezintă segmentul al doilea, pe parcursul căruia sistemul dă întreaga măsură a potenţialului său adaptativ. Segmentul al treilea este descendent (entropic); are loc acumularea treptată a efectelor entropice, de slăbire a organizării, de perturbări, de degradări substanţial-energetice, care duc în final la dispariţia sistemului. Orice sistem evolutiv finit se supune, în ultimă instanţă, legii universale a entropiei; procesele involutive în organismele vii au un caracter implacabil, legic.Pentru diferitele sisteme vii, durata acestor segmente este diferită.
II. Relaţia sistemului cu mediul ambiantDupă acest criteriu se desprind trei clase de sisteme: închise, semideschise şi deschise.
Închis este considerat sistemul care, într-un interval oricît de lung de timp, nu are nici un fel de schimb cu mediul ambiant, existenţa sa bazîndu-se exclusiv pe consumul energiei proprii. În realitate nu există un astfel de sistem; mulţimea sistemelor închise este o mulţime vidă.
Semideschis este sistemul care realizează cu mediul ambiant două tipuri de schimburi: de energie şi de informaţie. În această clasă se încadrează toate tipurile de maşini, calculatorul electronic, Pămîntul în raport cu Soarele, corpurile nevii.
Deschis este sistemul care face cu mediul ambiant toate cele trei tipuri posibile de schimburi: de energie, de informaţie şi de substanţă. În această categorie se includ numai sistemele vii. Schimbul de substanţă este reprezentat prin procesele metabolice, cu cele două laturi ale lor (asimilare şi dezasimilare).
III. Gradul de complexitate al sistemuluiGradul de complexitate al unui sistem se determină pe baza a doi indicatori principali: – numărul de elemente care intră în componenţa sistemului;– volumul conexiunilor stabilite între elementele componente, în interiorul sistemului, şi între sistem ca un tot şi mediul ambiant.După aceste criterii se delimitează existenţa a trei clase posibile de sisteme: simple, complexe şi supercomplexe (hipercomplexe).
Simplu este acel sistem care este alcătuit dintr-un număr mic de elemente, uşor măsurabile şi nemijlocit observabile; ex: masă, scaun, ceasornic.
Complex este sistemul alcătuit dintr-un număr mare de elemente, greu dar posibil de numărat, posibil de observat nemijlocit şi care dispune de un volum relativ ridicat de conexiuni interne şi externe; prototip: computerul electronic.
Hipercomplex este sistemul alcătuit dintr-un număr foarte mare de elemente, greu sau imposibil de numărat, imposibil de observat nemijlocit. De asemenea, hipercomplex este sistemul puternic saturat în conexiuni interne şi externe; prototip: creierul uman, societatea ca sistem unitar.
IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de intrare şi mărimile de ieşire).După acest criteriu se disting două clase de sisteme posibile: deterministe şi probabiliste.
Sistemul determinist este acela în care mărimile de ieşire (notate cu Y) depind exclusiv, în mod cauzal direct, de mărimile de intrare (notate cu X): Y = f(X)În cazul acestor sisteme devine posibilă analiza de tip cauzal, univoc şi predicţia riguroasă a mărimilor de ieşire (rezultate, răspunsuri) pornind de la mărimile de intrare (stimuli). Între cele două mulţimi de mărimi nu se interpune nici o altă mulţime de mărimi, care să modifice dependenţa lor. Acest model de analiză a fost folosit în psihologie de behaviorism.
Sistemul probabilist este acela în care între mărimile de intrare şi mărimile de ieşire se interpune influenţa unei a treia mulţimi de mărimi (mărimile de stare, notate cu Z). Influenţa mulţimii Z face ca relaţia între intrare şi ieşire să nu mai fie de tip cauzal, necesar, ci numai de tip posibil, aleator, probabilist.
Comportamentul acestui fel de sistem va fi reprezentată printr-o relaţie condiţionată, non-lineară: În analiza sistemelor probabiliste trebuie adoptată metodologia statistic-probabilistă, care reclamă efectuarea unui volum mare de măsurători şi investigaţii pentru stabilirea dependenţelor legice dintre un anumit stimul (mărime de intrare) şi un anumit răspuns (mărime de ieşire). Sistemul psihic uman, ca obiect real de cunoaştere şi cercetare, se încadrează în următoarele categorii:
– sistem dinamic, evolutiv, cu autoreglare (cibernetic);
– sistem semideschis (deoarece existenţa ca atare a SPU şi funcţionarea lui se întemeiază pe consum de informaţie şi pe un suport de natură energetică – energia psihică);
– sistem hipercomplex;
– sistem probabilist.
Din fiecare atribut se pot desprinde o serie de exigenţe de ordin metodologic de care trebuie ţinut seama cînd purcedem la investigarea, cunoaşterea acestui sistem.
Un fel de temă acasă: de formulat aceste exigenţe.
Nervi de Sezon 