Iaşi BookCrossing #1 – orice are un inceput

BookCrossing.lx.ro

Raporturi intre semantică, logică şi ontologie

de Alexandru Boboc
1. Un rol hotărâtor în constituirea semanticii (şi în reconstrucţia logicii şi a teoriei adevărului) l-a îndeplinit celebrul studiu a lui Frege Despre sens şi semnificaţie (1892), care aplică în studiul numelor proprii (şi al predicatelor şi propoziţiilor) o funcţie semantică dublă: sens şi semnificaţie.

Principiul general al semanticii fregeene este totodată principiul semioticii sale: … „putem asocia unui semn (nume, cuvânt compus, semn scris) nu numai desemnatul, pe care îl vom numi semnificaţia lui, ci şi ceea ce eu înţeleg prin sensul semnului, adică modul în care este dat obiectul (subl.n.)… Semnificaţia cuvintelor compuse «luceafărul de seară» şi «luceafăr de dimineaţă» este aceeaşi, sensul însă nu”; ,,legătura dintre semn sensul şi semnificaţia acestuia este astfel încât semnului îi corespunde un sens determinat, iar acestuia, la rândul său, o semnificaţie determinată, pe când unei semnificaţii (unui obiect) nu-i corespunde numai un singur semn”.

Tot textul

Impactul intalnirii unei calugarite ortodoxe consacrate cu filosofia indiana

de Gabriela Platon

Marturisesc ca un început, de bun augur cred, a fost întelegerea faptului ca, asa cum crestinismul are ca filon calauzitor si întaritor pe cele trei virtuti: Credinta, Nadejdea si Dragostea, în filosofia indiana tot exista un nucleu specific de concepte fundamentale, anume triada: KARMA- MOKSA- ATMAN, care va duce la un mod specific de abordare a temelor reflectiei filosofice despre adevar, libertate, fericire, ideal, destin, datorie, determinism si desavârsire morala si spirituala.

Caracterul metafizic si speculativ al filosofiei indiene ar putea parea sa vina în contradictie cu mult citatul, nejustificat, dicton ,,crede ai nu cerceta“ dar fireste aceasta ar fi o categorica inducere în eroare, având în vedere multiplele probleme de speculatie dogmatica ce
s-au ivit de-a lungul timpului; probleme care au necesitat organizarea de sinoade ecumenice, cu dezbateri de multe ori foarte aprinse între dogmatisti, cu schimburi de scrisori între Sfinti Parinti si sa încheiem scurt cu amintirea,doar, a orgiilor facute – în numele lui Dumnezeu – de inchizitia Bisericii Catolice sau de organizarea de cruciade, în numele credintei.

Tot textul 

Dialecticieni si Teologi – sec. al XI-lea

Oricît de modest rămăsese nivelul studiilor şi oricît de nesigură soarta civilizaţiei după înflorirea carolingiană, practicarea trivium-ului şi quadri-viM/n-ului ajunsese totuşi tradiţională; în unele ţări, ea se impunea chiar ca o necesitate. în Italia, de pildă, laicii începeau să se iniţieze în aceste studii, care le dădeau dreptul să ocupe slujbe publice sau să se consacre, mai tîrziu, profesării dreptului. Chiar în interiorul Bisericii, se găseau deja unii clerici pe care aptitudinile intelectuale îi predispuneau la sofistică şi care făcuseră o asemenea pasiune pentru dialectică şi retorică, încît puneau cu uşurinţă teologia pe planul doi. Petrus Damiani se plîngea că scrisorile moralizatoare pe care le trimitea interesau mult mai puţin prin conţinut decît prin stil, elocinţă, subtilitate dialectică şi pentru a se afla dacă adevărurile susţinute în ele sînt demonstrate prin silogisme ipotetice sau categorice. Pretenţia afişată de unii de a supune chiar dogma şi revelaţia cerinţelor deducţiei silogistice avea să-i ducă în mod infailibil la concluziile cele mai radicale şi, în acelaşi timp, să trezească reacţia cea mai violentă din partea teologilor.
Anselm din Besate, zis Peripateticul, şi Berengarius din Tours ne dau o imagine destul de limpede despre aceşti dialecticieni intransigenţi şi ne îngăduie să înţelegem mai bine de ce a rămas filozofia atîta vreme suspectă pentru minţi foarte luminate. Anselm, zis Peripateticul, era un italian care, după ce şi-a terminat studiile filozofice la Parma, a făcut o călătorie prin Europa, dis-cutînd şi argumentînd în oraşele pe care le străbătea. Rhetorimachia ne dă o oarecare idee despre ce trebuie să fi fost metodele şi subiectele sale de discuţie. In lipsă de succes, Anselm voia măcar atenţie, pe care a obţinut-o pretutindeni, mai puţin la Mainz, unde, după ce a fost auzit, nimeni nu a încuviinţat, şi nici nu a protestat. Anselm a început deci să demonstreze auditoriului că o asemenea abţinere este contradictorie, căci a nu încuviinţa şi a nu condamna înseamnă să nu faci nimic, iar să nu faci nimic înseamnă sa faci nimic, ceea ce este cu neputinţă. Locuitorii din Mainz au avut bunăvoinţa să se recunoască învinşi, iar Anselm a plecat fericit, în căutare de alte succese. Despre opusculul său se poate spune, în cel mai bun caz, că este de natură să îndreptăţească limbajul sever pe care l-au folosit teologii faţă de cei de speţa lui.

Tot textul

Dumitru Isac: Introducere in istoria filosofiei eline

 de Ionuţ Isac

Institutul de Istorie George Bariţ din Cluj-Napoca

          Fenomenul cultural grec antic a constituit de-a lungul timpului o sursă inepuizabilă de reflecţii şi analize pentru posteritate. Mulţi dintre aceia care l-au studiat, fie global, fie stăruind îndeosebi asupra componentei sale filosofice, s-au referit la el în termeni superlativi, vorbind de un miracol grec. În exegeza filosofică românească este binecunoscut eseul Minune greacă al regretatului profesor D.D. Roşca. Acest autor cercetează foarte atent, minuţios şi echilibrat coordonatele spiritului grec, avertizând însă asupra neajunsurilor moştenite de la elini (oarecare zăgazuri păgubitoare, câteva prejudecăţi şi superstiţii). Dar,  prin idealul suprem al spiritualităţii eline  omul perfect, în înţelesul plin al cuvântului, putem vorbi şi astăzi cu îndreptăţire de un miracol grec. Cercetările actuale au impus ideea că forma esenţializată a spiritului grec este filosofia, ca ipostază istorică de început a gândirii europene. 

Modernitatea s-a raportat într-o primă instanţă la filosofia greacă predominant admirativ-laudativ, impulsionată de imensa activitate a Renaşterii de arheologie ideatică implicată în redescoperirea antichităţii. E. Rohde spunea că grecii ar fi gândit anticipat pentru întreaga omenire, în timp ce E. Renan scria că raţiunea s-a născut în Elada. În Prelegerile de istorie a filosofiei de la Heidelberg, 1816, Hegel susţinea, bunăoară, explicit supremaţia filosofică absolută a grecilor pentru perioada antichităţii, iar pe aceea a germanilor pentru epoca modernă. El considera că grecii şi germanii sunt cele două popoare filosofice ale omenirii; dacă grecii sunt creatorii filosofiei, atunci germanii o continuă şi o dezvoltă pe mai departe. Tot lui îi aparţine celebra expresie că, aşa cum evreii au fost poporul ales al lui Dumnezeu, grecii au fost poporul ales al raţiunii. Filosofia românească a secolului XX a cunoscut în viziunea lui Constantin Noica o interesantă şi semnificativă tentativă de recuperare a temei Fiinţei, implicit a ontologiei, pentru demersul filosofic, pornind de la ceea ce autorul român considera a fi singurele pentru demersul filosofic, pornind de la ceea ce autorul român considera a fi singurele filosofii cu adevărat importante din istorie: filosofia fiinţei, creată de gânditorii greci antici, şi filosofia spiritului, aparţinând clasicismului modern german. Tot textul

Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche s-a născut la 15 octombrie 1844 la Röcken, în Germania. După. moartea tatălui său, în 1849, se mută împreună cu întreaga familie la Naumburg. Absolvă în septembrie 1864 liceul Pforta şi, după un semestru la Universitatea din Bonn, se înscrie la Universitatea din Leipzig. Din această perioadă datează prietenia sa cu Erwin Rohde, precum şi primul contact personal cu Richard Wagner şi cu opera lui Arthur. Schopenhauer. În 1869 este chemat ca profesor extraordinar de filologie clasică la Universitatea din Basel, fiind titularizat în anul următor. În 1876 participă la primul festival de la Bayreuth. După doi ani însă se desparte de Richard Wagner şi, în 1879, renunţă la catedra de la universitate. În ianuarie 1889 îşi pierde raţiunea, prăbuşindu-se, inconştient, pe o stradă din Torino. A murit la 25 august 1900, la Weimar.

Opera: Die Geburt der Tragödie (Naşterea tragediei), 1871; Menschliches Allzumenschliches (Omenesc prea omenesc), 18l5, 1880; Der Wanderer und sein Schatten (Drumeţul şi umbra sa), 1880; Morgenröte (Aurora), 1881; Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa voioasă), 1882; Also sprach Zarathustra (Aşa grăit-a Zarathustra), 1883,1885; Jenseits von Gut und Böse (Dincolo de Bine şi de Rău), 1886; Genealogie de Moral (Genealogia moralei), 1887; Götzendämmerung (Amurgul idolilor), 1889; Ecce Homo, 1908.

Presupunând că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare şi insistenţa neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace şi necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: – şi toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate şi descurajate, dacă se mai poate spune că sunt încă „prezentabile“! Căci există zeflemişti care afirmă că ele s-au prăbuşit, că toate aceste sisteme zac la pământ, mai mult, că sunt pe punctul de a-şi da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive temeinice pentru speranţa că toate tipurile de dogmatism filozofic, oricât s-ar fi pretins ele de solemne, definitive şi absolute, au fost doar un fel de copilării distinse şi stângăcii de începător. Şi poate că nu sunt prea departe timpurile când se va înţelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atât de sublimelor şi absolutelor edificii filozofice pe care filozofii dogmatici le-au înălţat până în prezent au fost în fond doar câteva superstiţii populare ce îşi au obârşia în timpuri imemoriale; de pildă superstiţia sufletului care nu a încetat nici până astăzi, în chip de credinţă în subiect şi în Eu, să işte tot felul de dezordini; ori poate câte-un joc de cuvinte, câte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneaţă a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omeneşti, mult-prea omeneşti. Să sperăm că filozofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă, bani, perspicacitate şi răbdare decât pentru oricare altă ştiinţă autentică: – ei şi pretenţiilor ei „suprapământene“ îi datorăm marele stil monumental din Asia şi Egipt. Se pare că, pentru a-şi imprima eternele lor exigenţe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfăţişeze mai întâi în chip de măşti monstruoase şi înspăimântătoare: o asemenea mască a fost filozofia dogmatică, de exemplu, sub forma învăţăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace şi cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, şi anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur şi despre Binele în sine. Însă de acum înainte, când această eroare e depăşită şi Europa poate respira uşurată după acest coşmar sau cel puţin se poate bucura… de un somn mai binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi suntem moştenitorii întregii energii ce s-a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a aşeza Adevărul cu capul în jos, de a nega însuşi perspectivismul  – condiţie fundamentală a oricărei vieţi întregi -, de a vorbi despre spirit şi despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichităţii? Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul tineretului? Şi-a meritat el paharul cu cucută?“ – Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar şi mai „popular“, lupta împotriva tiraniei clericalo-creştine de-a lungul mileniilor – căci creştinismul este un platonism pentru „norod“ – a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în Europa, stare necunoscută până atunci pe pământ; cu un arc atât de întins se pot ochi de acum cele mai îndepărtate ţinte. Fireşte, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întâi prin iezuitism, iar mai apoi prin raţionalismul democratic: – libertatea presei şi lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul că spiritul nu se mai percepe cu atâta uşurinţă în chip de „durere“! (Germanii au inventat praful de puşcă – respectele mele! dar revanşa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu suntem nici iezuiţi, nici democraţi, şi nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere – noi mai resimţim această durere a spiritului şi întreaga încordare a arcului său! Şi poate că avem şi săgeata, ţinta, cine ştie? Ţelul…
   Dincolo de bine si de rau – Friedrich Nietzsche

Filozo-Terapie

Astazi va propun    Relaxare Filozofica    :))))))))

INDIA ÎNTRE POLITEISM ŞI FILOSOFIE

1.     Scurt istoric

 –          civilizaţia Indiei durează de aproape 5 milenii, fiind una dintre cele mai vechi civilizaţii;

–          numele ţării este dat de fluviul Sindhu (Hindi, în persană sau Indos, în greceşte)

–          aici a luat naştere o civilizaţie înfloritoare contemporană cu vârsta bronzului în Europa (cca 2500 î.Hr)

– „civilizaţia Indus”, creatoare a marilor aşezări urbane de la Mohenjo-Daro şi Harappa, cu o scriere nedescifrată încă, ce a dispărut brusc în jur de 1900-1500 î.Hr

– dispariţie pusă pe seama invaziei arienilor, superiori d.p.d.v. militar şi mândri de pielea lor mai albă (arieni – nobili)–          a fost mutat centrul politic al Indiei pe Gange, a fost introdus sistemul castelor, au avut loc importante schimbări sociale, culturale, religioase

–          au avut loc numeroase invazii în acest teritoriu: Alexandru Macedon, perşii, sciţii, hunii, arabii (712 î.Hr), apoi, mongolii. Amprentă semnificativă şi-au pus arabii islamici.

 2. Gândirea religioasă

–          Hinduismul n-a încetat să se transforme şi să se dezvolte timp de 40 de secole, din epoca în care triburi ariene indo-europene venite din străfundurile Asiei septentrionale au invadat bazinul Indusului, înainte de a se răspândi paşnic în bazinul Gangelui şi de acolo pe tot subcontinentul indian. Hinduismul de astăzi este rezultatul fuziunii dintre un aport indo-european din urmă cu 40 de secole şi o bază religioasă autohtonă.

–          Astăzi, hinduismul are cei mai numeroşi adepţi în India (83 % dintr-o populaţie de aproape 800 milioane), dar are adepţi şi în tările de cultură indiană sau influenţate de această cultură. Hinduismul a marcat peisajul Indiei în asemenea măsură încât vizitarea ţării nu poate fi disocită de referirea la religia hindusă. În ţările în care există importante comunităţi hinduse, însă nu în proporţie atât de mare ca în India, nu există temple hinduse. Cauza principală nu trebuie căutată în numărul relativ mic de adepţi, ci în faptul că religia nu are nevoie de temple pentru a fi oficiată. Este o religie care se practică mai mult în familie. Pe de altă parte, deschiderea publică a unui templu implică alegerea cutărui sau cutărui zeu hindus, ceea ce ar însemna să fie  deschis pentru cei ce se închină acelui zeu, fără îndoială foarte puţini.

–          indienii sunt creatorii unei literaturi sacre bogate şi diverse: Vedele (Cunoaştere în sanscrită) şi cele două epopei impresionante: Ramayana şi Mahabharata,–         

Vedele – conţin imnuri, descântece, mituri, legende (trensmise pe cale orală)–          Fiecărei Vede îi corespunde o altă scriere, Brahmana, în proză, în care preoţii oferă interpretarea, comentarea textelor sacre, speculaţii filosofice sau incantaţii ritualice.

–    Upanişadele, rezultate din meditaţia particulară a pustnicilor evlavioşi, completează învăţătura vedică.–          Există un fel de manuale – SUTRA – care conţin regulile ritualurilor şi ale ceremoniilor. 

3.     Zeii hinduşi

 –          hinduism – termen creat de englezi, care desemnează  sistemul socio-religios al Indiei. –          Se distinge un politiesm accentuat, cultul focului şi cultul strămoşilor–          3333 de zei (33 mai importanţi):

Ø      Agni – focul

Ø      Varuna – noaptea

Ø      Indra – furtuna

Ø      Vayu – vântul

Ø      Chandra – luna (masc.)

Ø      Mithra – Soarele

Ø      Sama – băutură rituală, divinizată

–          zeii sunt prezentaţi uneori sub formă de animal: cal, elefant, taur, etc..

– Zeul focului, Agni, este activ pretutindeni unde putem detecta prezenţa focului, a căldurii. El este zeul căminului familial. El trebuie să fie venerat ca atare  şi hindusul de acum patru mii de ani, ca şi cel de astăzi, îl venera făcându-i mici ofrande de hrană. La fiecare ceremonie importantă de familie, naştere, iniţiere, căsătorie, zeul Agni este invocat şi venerat.

– Nu există doar zei care guvernează realităţi cosmice ci şi zei care au avut funcţii războinice, precum Indra, care antrena triburile ariene în cucerirea ţărilor invadate şi care, un timp, a fost venerat mai presus de toţi zeii. Mai târziu, pe măsură ce credinţele lor s-au aprofundat, hinduşii au devenit conştineţi că, mai presus de ei şi de ceilalţi zei există un zeu suprem, pe care la-u numit Prajapati, „stăpânul fiinţelor vii” sau Brahma, „cuvânt sacru” personificat, un zeu masculin.            

 Politeismul de bază a fost revizuit de prioritatea acordată anumitor zei: Brahma, Vishnu, Shiva

 Ø     Visnu  – zeul ordinii cosmice şi alcastelor superioare, reprezentat cu o diademă şi patru braţe care ţin scoica, lotusul, discul şi măciuca(două însemne ale gingăşiei şi două arme)

Ø     Shiva – zeul procreaţiei, plin de vitalitate şi energie cu puteri oculte, este reprezentat dansând şi cu trei ochi, unul în frunte, cu care priveşte eternitatea (simbolic, semnul de pe fruntea hinduşilor)

Ø     Brahma – calea zeilor, divinizat înseamnă o forţă ce domină totul, principiul creator absolut.

–          hinduşii voresc despre o trinitate divinăcompusă dintr-o forţă creatoare (Vişnu), alta de distrugere (Shiva) şi un principiu absolut (Brahma)

–          universul este susţinut de un ansamblu de legături inteligibile care formează o lege morală Dharma, care conferă credinciosului echilibru şi îi împiedică să cadă în haos. Constrângerile care îl disciplinează pe om în societate alcătuiesc Dharma.

–          Kharma – lanţ cauzal – sufletul transmigrează , înregistrând reveniri existenţiale repetate şi purtând povara faptelor din toate aceste întrupări

4.     Practici religioase

Ø     Intrarea în starea de viaţă a stăpânului casei se face prin Ritul Căsătoriei, care se realizează, de regulă, în cadrul castei. Aproape întotdeauna, căsătoria este aranjată de familiile celor doi tineri, independent de voinţa lor; căsătoria este o îndatorire, dragostea vine după aceea. Cele mai multe căsătorii sunt trainice şi fericite.Ceremonia căsătoriei se realizează în familie şi nu în temple. Un brahman oficiant vine să rostească rugăciuni şi să vegehze asupra desfăşurării ceremoniei. El le aminteşte mirilor ce îndatoriri au. Totul se termină cu un ospăţ.

Ø     Ritul iniţierii. Băiatul care face parte din una din primele trei caste este iniţiat în practica jertfei casnice: tatăl sau un brahman îi arată cum să aducă jertfe zeilor – şi în practica rugăciunii zilnice faţă de Soare. Băiatul îşi schimbă atunci statutul social şi devine membru cu drepturi depline al societăţii hinduse. Este ca o nouă naştere.

Ø     Riturile naşterii se practică la câteva zile după eveniment. Tatăl alege şi impune numele copilului. Apoi se oficiază un rit cu apă , consideart benefic şi dătător de viaţă lungă: apa este vărsată în jet continuu peste corpul copilului, în timp ce se rosteşte un imn adecvat , demunit imnul de viaţă lungă.

Ø     Funeraliile se oficiau în locuri adecvate, dar niciodată în temple sau în locuri sfinte, deoarece contactul cu cadavrele produce impuritate; fiecare sta îşi stabileşte locurile de incinerare, cel mai frecvent pe lângă râuri sau fluvii. Cadavrul este înfăşurat în giulgiu alb şi aşezat pe un rug înalt. Fiul cel mare sau un lat mebru al familiei sau al castei, oficiază ceremonia. (ascrificarea văduvei lângă soţul defunct)

Etapele clasice din viaţa unui hindus brahman

A)                 „maestru de casă” – principala etapă a vieţii sale. El îşi îndeplineşte cel mai bine Karma, la care l-au predestinat faptele anterioare. În calitate de cap de familie, mai ales dacă este brahman, ştie exacte ce trebuie să facă, care sunt actele religioase şşi profane pe care trebuie să le săvârşească: să cinstească zeii familiei şi ai castei, să facă pomene, să fie ospitalier, să asigure prin munca sa traiul familiei, etc.

B)                 Formarea – precedă etapa mai sus amintită. Începea la vârsta de 10-12 ani, prin iniţiere, adică introducerea în comunitatea adulţilor. Ets evorba despre ghidarea care este oferită tânărului de un maestru (guru), iniţiere în desluşirea scrierilor vedice.

      C)                 Ascetismul – despovărat de grijile pentru copiii săi deveniţi adulţi,brahmanul se retrăgea în pădurile de la marginea satului. Uneori acest lucru putea fi împins chiar mai departe, hindusul putând să plece pe drumuri, fără să aibă un foc şi un loc al lui, consacrându-se căutării fericirii sprituale ca o prefigurare a celeilate lumi.  

5.     Sistemul castelor 

 – Când un occidental ia contact cu societatea indiană este frapat de gigantismul unor oraşe precum Calcutta sau Bombay, de sărăcia oamenilor de pe străzi, de numărul de oameni cu posturi defavorizate, etc. Există tendinţa de a pune aceste aspecte pe seama religiei sau a sistemului castelor. De fapt, aceste fenomene de urbanizare şi industrializare se adtorează, ca şi la noi, unei conjuncturi moderne care ascunde structura fundamentală a societăţii indiene.            

Pe plan economic, India este pe cale a se schimba. Clasele mijlocii se îmbogăţesc, în timp ce săracii rămân săraci. Cu toate acestea, India rămâne eminamente rurală şi mai ales marcată de sistemul castelor. 

Casta

             Nu este uşor a ne face o idee exactă despre caste. Limbile indiene (peste 800 de dialecte), cum ar fi hindi, folosesc două cuvinte pentru castă: varna  sau culoare şi jati sau familie. Jati sunt cele care constituie casta veritabilă. Sunt familii, în sensul foarte larg al cuvântului sau grupuri de familii care au ceva în comun, nu neapărat aceeaşi origine, poate fi şi aceeaşi meserie sau altceva. Acest ceva în comun, care ţine de apartenenţa la un grup recunoscut, va fi apărat de ele, închizându-se în ele însele şi excluzându-le pe celelate, practicând endogamia, adică căsătoria în interiorul grupului şi refuzând să se compromită prin alianţe în exterior. Cea mai mare parte a indienilor nu cunosc castele din alte regiuni, analoge cu ale lor şi nu sunt familiarizaţi decât cu cele pe care le întâlnesc în satele lor sau în împrejurimi.           

Cu rare excepţii, singurul mod de a aparţine unei caste este de a te naşte din părinţi membri ai acestei caste şi o persoană rămâne membră a csatei respective pentru toată viaţa.           

Un sat tipic din India cuprinde familii aparţinând mai multor caste, care nu se amestecă, dar sunt interdependente, fiindcă aceste caste au nevoie unele de celelalte pentru a trăi, a exista, pentru a fi reprezentate pe plan religios, administrativ, cultural…                        

              Prima mare clasă este cea a brahmanilor, o castă însărcinată cu cultura. Odinioară, brahmanii aveau exclusivitatea cuvântului sacru. Ei învăţau şi cunoşteau formulele care trebuiau rostite la ceremoniile religioase, în locurile amenajate pentru cult. Erau chemaţi la persoane particulare. Învăţau totul oral. Erau clerici, se interesau de aspevtele cunoaşterii din vremea lor, organizau viaţa religioasă şi sărbătorile, alcătuiau tratate de medicină sau de arhitectură, de astronomie, de poezie, de muzică, de dans şi de teatru. Erau ocazional atrologi şi psihologi pentru familii, hotărând pentru regi perioadele defavorabile sau defavorabile ale marilor demersuri regale şi pentru familii, perioadele potrivite pentru căsătorii, iniţieri, funeralii, etc.castele de brahmani, cel mai bine organizate se menţin şi astăzi fără schimbări importante, numai că s-au reconvertit în profesori universitari, învăţători, ziarişti, agenţi de voiaj, editori şi oameni politici. Numai ei, ei singuri, sunt abilitaţi să slujească divinităţile majore reprezentate în marile temple, să prezideze ceremoniile religiose de căsătorii, să oficieze în familii, etc. În principiu, în fiecare sat indian se găsesc câţiva brahmani care joacă rolul de preoţi sau oficianţi sau unul dintre rolurile enumerate mai sus.

             Cea de-a doua mare clasă socială sau varna este cea a „războinicilor” sau Kshatriya. Odinioară ei se ocupau cu menţinerea ordinii în ţară. Aceştia erau regii, radjahii (regi) li maharadjahii, căpeteniile de armate. Astăzi, nu sunt uşor de identificat, deoarece chiar printre cei ce au deţinut putere politică sau militară, se află oameni de provenienţă inferioară care au devenit radjahi sau maharadjahi, pentru că regiunea în care se aflau la rezervase o putere politică analogă cu cea a unui rege sau a unui împărat.           

            Cea de-a treia mare clasă socială este cea a negustorilor, a crescătorilor de vite şi a agricultorilor, adică a tuturor celor a căror menire este de a face să dea roade bunurile acestei lumi şi care era împărţită în clanuri diverse. De aici şi denumirea de vaishyas. Marea masă a ţăranilor din India sunt vaishayas. Ghandi făcea parte din casta „a treia”: numele său înseamnă „parfumier”. Familia lui s-a lansat în politică punându-se în slujba guvernatorului local.           

            Aceste prime trei clase sunt considerate nobile sau „pure”, prezenţa lor în temple fiind acceptată, întrucât nu întinează.            

           Din sistemul de caste face parte şi a patra clasă socială, cea a servitorilor sau shudras care-i grupează pe cei care slujesc primele trei clase. Aceştia sunt subalterni.           

            Paria sunt în afara sistemului: este paria oricine face o meserie care îl pune în contact cu materii impure: prelucrarea pieilor de animale, adunarea de excremente, gunoaie, etc, care implică impuritate permanentă pentru lucrător şi familia sa. Este amintit cazul acelor paria care sunt cu adevărat excluşi ai societăţii indiene şi care nu pot niciodată, de exemplu, să traverseze liberi  centrul propriului lor sat.

            Consecinţa punerii în aplicare a regulilor castei este respingerea anumitor indivizi de către propria lor castă: provizorie sau definitivă.           

Câteva exemple:–         Gandhi a fost excomunicat provizoriu de casta sa pentru că a plecat în Anglia, sfidând astfel interdicţia de a traversa marea.

–         Rabindranah Tagore, poetul bengali care a obţinut premiul Nobel pentru literatură era dintr-o familie princiară care pretindea că este de descendenţă brahamanică, dar în urma unor compromisuri cu mediul musulman care nu au fost compensate niciodată cu rituri de purificare, nu era considerat ca fiind „de familie pură” de către hinduşii castei.

–         Se întâmplă ca familiile rămase în India ale hinduşilor sau hinduselor plecaţi în Occident să considere că aceştia s-au auto exclus din familie prin legături matrimoniale cu străini.Se pare că sistemul castelor, departe de a dispărea, manifestă tendinţa de a se întări. Creştinii sunt consideraţi o castă inferioară, cu excepţia cazului în care şi-au păstrat casta de origine. Ei nu sunt consideraţi însă în afara castelor. Jainii, adepţi ai unei religii ascetice întemeiate de un contemporan al lui Buddha, s-au asimilat cu casta negustorilor. Musulmanii sunt, de asemenea, împărţiţi în caste şi subcaste.

În India,cel mai grav este sănu aparţii niciunei caste sau să fi pierdut legăturile cu familia şi cu societatea. Cei mai defavorizaţi sunt deci copiii străzilor, lipsiţi de protecţie socială (pot fi astfel exploataţi)

       Unui occidental îi este greu să înţeleagă cât de impregantă de sacralitate este existenţa zilnică a hinduşilor. De aceea îi este greu să respecte sensibilitatea hindusului. De exemplu, cel mai sacru loc al casei este bucătăria, deoarece aici se pregăteşte hrana, care trebuie să fie pură. Ea este mai sacră şi decât încăperea unde se află altarul închinat zeilor familiei. Un lat loc important este baia şi, în locurile sacre,iazul sau cursul apei (Gangele). Când îşi face dimineaţa abluţiunile în baia sa, brahmanul ortodox sau cucernic se roagă sau cântă. Orice hindus ştie că primele două pătrare luminoase ale lunii sunt favorabile anumitor activităţi, în timp ce celelate două pătrare întunecate, în descreştere, sunt defavorabile. Ceremoniile religioase importante, care celebrează naşterea, căsătoria sau iniţierea se fac dimineaţa, la răsăritul Soarelui.

Istoria Filozofiei (part. 1)

Filozofia a avut două  începuturi, unul făcut de Anaximandru, altul de Pitagora. Primul a fost discipolul lui Thales, iar pe Pitagora l-a învăţat Ferekyde. De la unul s-a format şcoala numită  ionică,   deoarece  Thales,   care  fusese  învăţătorul  lui Anaximandru, era iordan, şi anume din Milet; de la Pitagora purcede şcoala italică, fiindcă el şi-a desfăşurat cea mai mare parte din activitatea lui filozofică în Italia.  Şcoala ionică se termină cu Clitomah, Hrysip şi Theofrast, iar cea italică ia sfârşit cu Epicur. Lui Thales îi urmă Anaximandru, acestuia Anaximene, după acesta Anaxagora, după Anaxagora Archelaos, iar după acesta Socrate, care introduse în filozofie studiul eticii; după el urmează ceilalţi filozofi socratici şi Platon, fondatorul vechii Academii; după Platon urmară Speusip şi Xenocrate, apoi Polemon, Crantor şi Crates, după care veni Arcesilaos, întemeietorul Academiei mijlocii; după el Lacydes, fondatorul noii Academii, după care urmă Carneade şi apoi Clitomah, şi astfel şirul se încheie cu Clitomah. Cu Hrysip, şirul se încheie în felul următor: după Socrate urmează Antistene, după acesta, pe rând, Diogene cinicul, Crates din Theba, Zenon din Cition, Cleante, Hrysip.  

Pitagora a fost cel dintâi care a întrebuinţat termenul de „filozofie” şi s-a numit pe el însuşi filozof într-o convorbire în Sicyona cu tiranul Leon al sicionienilor sau fliasienilor, după cum îl prezintă Heracleides din Pont în scrierea sa Despre femeia leşinată, spunând că nici un om nu este înţelept, ci numai zeul. Filozofia se numea mai înainte înţelepciune şi cel care o profesa era numit înţelept, pentru a arăta că a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune sufletească; filozof era însă iubitorul de înţelepciune.Un alt şir se încheie cu Theofrast, trecând de la Platon laAristotel şi de la Aristotel la Theofrast. In felul acesta se sfârşeşte şcoala ionică.

În şcoala italică, succesiunea este următoarea: mai întâi Ferekyde, pe urmă Pitagora, apoi fiul său Telauges, apoi unul după altul Xenofanes, Parmenide, Zenon din Elea, Leucip şi în fine Democrit, care a avut mulţi elevi, printre care Nausiphanes [şi Naucydes], cărora le-a urmat Epicur.

Dintre filozofi, unii sunt dogmatici, alţii sceptici (asa cum Diogenes Laertios ii numea ..cei ce se abţin de a se pronunţa într-un sens, decât în sens contrar”, deci „cei ce-şi suspendă judecata); toţi cei care fac afirmaţii despre lucruri, considerând că acestea sunt cognoscibile, sunt dogmatici; cei care îşi suspendă judecata, din convingerea că lucrurile nu pot fi cunoscute, sunt sceptici.

Unii dintre filozofi au fost numiţi după oraşele lor de origine, ca eleaţii, megarienii, eretrienii şi cirenaicii ⁽Vezi Odiseea, cântul XV, 244 ) ; alţii, după locul unde profesau, ca academicii şi stoicienii; alţii, după o împrejurare oarecare, întâmplătoare, ca peripateticienii şi după o poreclă batjocoritoare,  ca cinicii;  alţii,  după dispoziţia  lor sufletească, ca eudemonienii; alţii, după părerea lor, ca filaleteenii (iubitori de adevăr), combativii şi analogiştii; unii după profesorii lor, ca socraticii, epicurienii şi alţii.

Unii, fiindcă se ocupă cu cercetări despre natură, sunt numiţi fizicieni, iar alţii, prin faptul că studiază moravurile, sunt numiţi eticieni; cei care se ocupă cu subtilităţile de vorbire se cheamă dialecticieni.

Filozofia are trei părţi: fizica, etica şi dialectica. Fizica este partea ce se ocupă de univers şi de tot ce cuprinde el; etica e partea care tratează despre viaţă şi despre toate câte sunt în raport cu noi; dialectica se ocupă cu raţionamentele din cuprinsul celor două discipline precedente.

Fizica a înflorit până pe vremea lui Archelaos; etica, după cum am văzut mai înainte, a fost creată de Socrate. iar dialectica a început cu Zenon din Elea. în etică au fost zece şcoli: academică, cirenaică, eliacă,  megariană, cinică, eretriană, dialectică, peripateticiană, stoiciană şi epicuriană.

 Fondatorii acestor şcoli au fost: al vechii Academii, Platon: al Academiei mijlocii, Arcesilaos; al noii Academii, Lacydes: al şcolii cirenaice, Aristip din Cyrene; al celei eliace, Fedon din Elis; al şcolii megariene, Eucleides din Megara; al şcolii cinice, Antistene din Atena; al şcolii eretriene, Menedem din Eretria; al şcolii dialectice, Clitomah din Cartagina; al şcolii peripateticiene, Aristotel din Stagira: al celei stoiciene, Zenon din Cition, iar şcoala epicuriană e numită astfel de la Epicur însuşi ( optional de retinut fondatorii, doar pentru informare)asa cum precizează Sotion in opera despre Succesiunile filozofilor .

 La începutul  operei  sale (Istoria Filozofiei),  Diogenes  Laertios  – sau  izvorul  său – pune importanta problemă a influenţei Orientului asupra filozofiei greceşti. Primii înţelepţi greci dinainte de Socrate, precum şi Platon şi Aristotel, nu ştiu şi nu spun nimic (primii, din cele ce ştim din fragmentele care ne-au rămas de la ei) despre o influenţă a popoarelor străine („bărbaroi”   fără sens peiorativ) asupra grecilor. Un autor din secolul al III-lea î.Chr., Hecataios din Abdera, tratează pentru prima dată despre originea orientală a filozofiei greceşti iar de la el încoace grecii insistă tot mai mult asupra acestei influenţe, punând o adevărată pasiune în a arăta că toată filozofia greacă provine din Orient. Acesta este şi rezultatul la care ajunge şi Theodor Hopfner într-un studiu asupra întregii chestiuni: Orient und griechische Philosophie, în „Beihefte zum Alten Orient”, Heft 4, Leipzig, 1925. în secolul al XVlII-lea, în entuziasmul descifrării vechilor scrieri şi al cunoaşterii vechilor civilizaţii orientale, autori ca E. Creuzer, E. Rdth, A. Gladisch, L. von Schroder au subliniat şi ei influenţa Orientului, bazaţi însă pe analogii destul de superficiale.

 Egiptenii vechi, înainte de greci, n-au putut cunoaşte cauza adevărată a eclipselor de lună. în timpul cărora de altfel ea nu devine complet invizibilă. Primul dintre greci care a descoperit şi a exprimat cauza adevărată a eclipselor este Anaxagora din Clazomene (secolul al V-lea î.Chr.).Şi Herodot  afirmă că egiptenii credeau în transmigrarea sufletului, ceea ce, de altfel, este eronat, întrucât textele egiptene nu cunosc aşa ceva. După egipteni, sufletul putea să-şi însufleţească temporar mumia – credinţă care a dus, de altfel, la mumificarea cadavrului – sau să animeze, în treacăt, statui asemănătoare cu defunctul. Orfismul şi pitagorismul au introdus transmigraţiunea ca o credinţă în anumite cercuri greceşti şi în filozofie. Platon a fost un adept înflăcărat al acestei doctrine, pe când Aristotel a respins-o.

Clasificarea Valorilor

    Multitudinea şi varietatea valorilor constituie un fapt uşor de constatat , una din preocupările de bază ale axiologiei este si aceea a clasificării valorilor , a stabilirii unei tipologii acestora pentru a ne orienta mai bine în faţa diversitaţilor .    Valorile pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii , unul dintre aceste criterii fiind  suportul valorilor , după care valorile sunt materiale şi spirituale . Suportul valorilor poate fi însă o persoană sau un lucru şi atunci primele sunt valori personale , iar în cele din urmă valorile reale sau materiale .Sănătatea şi cinstea sunt valori personale , iar utilitatea este o valoare reală .Unele valori sunt personale şi materiale în acelaş timp . Sănătatea , forţa fizică , frumuseţea corpurilor sunt valori precum cele estetice pe care le atribuim şi unor lucruri şi unor opere de arta cu suport material precum în sculptură , dar ele sunt spirituale prin semnificaţia lor .Pentru că unele valori sunt legate de un lucru (precum frumosul ca valoare estetică) sau de o persoană (în cazul valorilor morale) spunem despre acestea ca sunt valori aderente .Totodată adevărul ca valoare poate fi înfăţişat în multiple feluri şi de aceea spunem că valorile teoretice sau  cognitive sunt valori libere . (Nu-i frumos ce e frumos , e frumos ce-mi place mie).Valorile nu sunt legate numai de suportul lor ci şi unele de altele . Unele pot condiţiona realizarea altori valori sau sunt condiţionate la rândul lor de altele .Cele care condiţionează existenţa altor valori sunt valori de mijloc iar celelalte sunt valori scop . Valorile economice , politice şi juridice sunt valori de mijloc . Valorile morale , estetice şi religioase sunt valori scop .Dupa criteriul valabilitaţii lor , al ariei de extindere valorile sunt reale sau absolute , individuale sau generale , obiective sau subiective .După sensul lor valorile pot fi pozitive sau negative .Criteriul de clasificare a valorilor este cel al negocierii sau nonnegocierii . Valoarile de mijloc se pot negocia , dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu valorile scop . Valorile economice , politice se negociază iar valorile morale , estetice si religioase in genere nu se negociază .Criteriul fundamental de clasificare a valorilor este cel după obiectul lor :

Ø       Valori economice

Ø       Valori morale

Ø       Valori juridice

Ø       Valori estetice

Ø       Valori politice

Ø       Valori religioase

Ø       Etc.

Filosofie şi teologie: o falsă alternativă (1)

    Înscrierea Evului mediu în presupusul interval care separă şi uneşte, totodată, raţiunea şi credinţa este unul dintre locurile comune ale tradiţiei interpretative, cuvântul de ordine al lui Anselm de Canterbury, „credinţa în căutarea intelectului”, servind ca pandant ideal la formula inversată a unui „intelect în căutarea credinţei”, din care se hrăneşte o anumită oboseală postmodernă, muncită de „revenirea religiosului”. Cu toate acestea, nimeni nu s-a raportat la Evul mediu mulţumindu-se doar să noteze aspectul teocentric al unei culturi, faţă de exigenţele căreia gân­ditorii medievali s-ar fi plecat de bună voie. Ceea ce este în discuţie nu e cultura, nici „credinţa religioasă”, considerată ca un simplu element cultural: este vorba mai curând de statutul şi funcţia teologiei în diferitele paradigme ştiinţifice, ce se succed sau se înfruntă în Evul mediu.

    Pentru a înţelege mai bine natura exactă a acestei probleme, se cuvine, desigur, să fie confruntate perspectivele care, în afară de recenta istorie „analitică”, au deschis însăşi posibilitatea unei abordări de ansamblu realităţii indisolubil filosofice şi teologice a gândirii medievale: aceea lui M. Heidegger şi aceea a lui E. Gilson. în 1922, în lucrarea Interpretări fenomenologice ale lui Aristotel, tânărul Heidegger, făcând apel la considerarea „dezbaterii susţinute” de moderai „cu teologia scolasticii târzii (Duns Scottus, Ockham, Gabriel Biel, Grigorio din Rimini)”, observa că „în materie de filosofie medievală, perspectivele directoare ale cercetării rămâneau închise în schemele teologiei neoscolastice şi în cadrele arislotelismului reelaborat de neo-scolastică”. Acestei stări de fapt el îi opunea un proiect nou: „a înţelege structura ştiinţifică a teologiei medievale, exegeza sa şi comenţarismul său ca intepretări ale vieţii”, un proiect care, totuşi, se izbea de un obstacol major, obstacol ce părea să împingă spre un viitor îndepărtat orice po­sibilitate de ieşire în afara universului neoscolastic, dar care se lăsa definit cu claritate. Şi Heidegger scria: „Nu numai structura hermeneutică a co­mentariului Sentinţelor lui Petru Lombard, comentariu care până la Luther comandă adevărata dezvoltare a teologiei, nu a fost analizată ca atare, dar posibilităţile de chestionare şi de evaluare cerute de această operaţie lipseau cu desăvârşire”. în 1922, deci, idealul programatic al lui Heidegger, filosof şi profesor de filosofie, trecea printr-o confruntare cu teologia medievală şi, mai radical, printr-un proiect de chestionare şi evaluare a structurii portante a dezvoltării sale: aceea a comentariului Sentinţelor lui Petru Lombard. Acest proiect, irealizabil până la epoca respectivă, este acela care a cunoscut progresele cele mai strălucite în ultimele două decenii. Ce concluzii să tragem din această evoluţie?

    Atenţia filosofică acordată de Heidegger teologiei medievale, deşi era nouă, nu era, totuşi, unică. Contemporanul său E. Gilson a întemeiat, în Franţa, viziunea sa asupra istoriei gândirii din Evul mediu târziu şi însuşi principiul periodizării sale, să zicem al împărţirii, pentru a nu spune al tăieturii care, pentru el ca şi pentru Heidegger, intervenea între secolele al XIII-lea şi al XlV-lea chiar în natura relaţiei existente între filosofie şi teologie. înseamnă asta a spune că maniera gilsoniană de a vedea istoria gândirii din secolul al XlV-lea este asemănătoare cu aceea sau, mai curând, — pluralul având aici importanţa sa — cu acelea ce caracterizează lucrările recente ale „istoriei analitice”, în care secolul lui Ockham serveşte ca referenţial unic? Nicidecum.

Un element central al tezei lui Gilson rezidă în importanţa rolului pe care ea îl acordă condamnării pariziene din 1277, o dată de ruptură în istoria medievală şi în care unii istorici nu au ezitat să vadă naşterea ştiinţei „moderne”. Or, ce înseamnă această condamnare? în privinţa formei, cea mai mare cenzură intelectuală pe care a cunoscut-o Evul mediu: interdicţia de a expune, de la catedră, 219 teze „filosofice”, impusă profesorilor de la Universitatea din Paris de episcopul Etienne Tempier. In privinţa fondului, cum se afirmă, începând din 1944, în Filosofia Evului mediu, o măsură având o ţintă ideologică: o condamnare a „averroismului”. După Gilson, această condamnare a încercării de a prelua moştenirea averroistă, în anii 1270, de câteva spirite impetuoase, pasionate de arabism (în fruntea cărora se afla Siger de Brabant), este cea care separă în profunzime pe cei doi gânditori paradigmatici de la sfârşitul secolului al XlII-lea: Toma d’Aquino şi Duns Scottus, şi care, prin intermediul acestei tăieturi, determină întreaga mişcare a gândirii, în care se împlineşte, într-o dezintegrare progresivă, elanul colectiv al scolasticii: „între generaţia lui Toma d’Aquino şi aceea a lui Duns Scottus trece tăietura condamnării averroismului în 1277″. în ce constă această tăietură? în aceea că, după 1277, teologii nu mai au încredere în filosofie: „După 1277, alura gândirii medievale, în totalitatea ei, se schimbă. După o scurtă lună de miere, teologia şi filosofia cred a-şi da seama că mariajul lor a fost o eroare. Aşteptând separarea corpurilor, care nu va întârzia mult, se trece la separarea bunurilor. Fiecare dintre ele reia posesiunea problemelor sale şi interzice celeilalte să se atingă de ele”. Pentru a în­ţelege evenimentele din sfera gândirii de la sfârşitul secolului al XlII-lea, care, în felul lor, fac din gândirea medievală gândirea fondatoare a mo­dernităţii, nu ajunge, deci, să spunem că Duns Scottus l-a continuat pe Avicenna, aşa cum Toma d’Aquino l-a continuat pe Averroes, sau, cu mai multă modestie, să fixăm nivelul dependenţei lor respective în raport cu cei doi mari filosofi ai peripatetismului arab: aceasta este, spune Gilson, „o cheie necesară pentru interpretarea lor istorică”, dar care nu ajunge „în fondul doctrinei lor”. Pentru a merge în fond, trebuie să spu­nem, dimpotrivă, că fiecare dintre cei doi teologi — subliniem cuvântul — s-a rupt de predecesorul său, dar într-o manieră strict opusă: „Toma s-a rupt de Averroes în filosofie şi pe terenul filosofiei”; „Scottus s-a rupt de Avicenna în teologie […] reproşându-i […] că a împodobit pe nedrept metafizica cu penele teologiei” şi „reducând […] la minimum limitele de validitate ale teologiei naturale”. în consecinţă, modurile de intervenţie a teologiei sunt radical contrare la cei doi autori: Toma „nu şi-a pierdut încrederea în filosofie, deoarece el a transformat-o: opera sa este o victorie a teologiei în filosofie; în ceea ce îl priveşte pe Duns Scottus”, el „şi-a pierdut speranţa în filosofia pură, deoarece a luat act de ea ca de un fapt” — el nu a transformat-o —, „opera lui”, aşadar, nu este şi „nu putea să fie decât o victorie a teologiei asupra filosofiei”.

        Dezmeticirea filosofică a lui Duns Scottus încheie o fază a istoriei. El nu inaugurează cu adevărat una nouă. Mai exact, şi aceasta este a doua mare teză a lui Gilson, dacă prin critica făcută de el cu ajutorul teologiei Duns Scottus „este, într-adevăr, primul filosof la care s-a manifestat spi­ritul secolului al XlV-lea”, „acelaşi spirit”, şi nu este aici nici un paradox, „determină aproape imediat disoluţia scottismului însuşi”. Cu alte cuvinte, revoluţia din secolul al XlV-lea, atât de des invocată de istoricii recenţi ca un fel de „revoluţie copernicană” medievală, constă în a fi luat cu sine până şi scottismul în implacabila respingere a filosofiei ca „auxiliar al sintezei teologice”, căreia, cu toate că i-a „limitat sever competenţa proprie”, Duns Scottus, în pofida a toate, îi acorda încă încrederea sa. Desigur, Scottus, ca şi Toma, „a avut adepţi în cursul secolului al XlV-lea şi al secolelor următoare”, totuşi, „dacă luăm în considerare mai ales ceea ce fiecare epocă aduce nou, atunci nu spre comentatorii şi apărătorii lui Scottus „trebuie să ne îndreptăm atenţia”, după cum, de altfel, nici spre comentatorii şi apărătorii Sfântului Toma: ci spre Ockham şi ockhamişti, care accentuează „separarea filosofiei de teologie”.

    Aşadar, acolo unde şcoala „analitică” îi acordă astăzi lui Ockham un rol hegemonie, sub pretextul că el oferă în chestiunea nominalismului, aceea a referinţei semnelor sau aceea a limbajului mental, un ansamblu de teze filosofice, separabile de teologia sa, care mai pot fi discutate, în timp ce teologia sa ţine numai de istoria culturii, Gilson, din motive diametral opuse, îşi reprezintă secolul al XlV-lea pornind de la triumful ockhamismului, şi ockhamismul însuşi ca pe un fel de „întoarcere a refulatului” teologic prescolastic: „Succesul ockhamismului se explică în mare măsură prin satisfacţiile pe care le dădea anumitor forme de gândire teologică şi de simţire religioasă, refulate de marile sinteze ale secolului al XlII-lea, dar care găseau în el cu ce să se justifice”. Altfel spus: ockhamismul permite depăşirea aspectului pur negativ al reacţiei antifilosofice a teologilor, Bonaventura şi augustinienii, pe care tomismul i-a dezarmat un timp — el atacă filosofia prin filosofie: el oferă „temeiuri filosofice puternice şi bine legate între ele de a nu supune esenţa divină analizelor speculative ale raţiunii naturale”.

    Nu numai destrămarea visului secolului al XlII-lea — „a uni într-o sinteză solidă teologia naturală şi teologia revelată”, „determinând punctul de vedere din care toate cunoştinţele raţionale şi toate datele credinţei” să apară „ca tot atâtea elemente ale unui sistem intelectual unic” — o aduce ockhamismul, ci însuşi instrumentul filosofic al acestei destrămări: de­valorizarea metafizicii. Secolul al XlV-lea este dominat, prin urmare, fie de ockhamism, adică de „o tendinţă de a desolidariza filosofia de teo­logie”, care îmbracă diferite forme de separatism teologic, de la revenirea augustinismului până la înflorirea unei mistici antimetafizice, fie, ceea ce e şi mai rău, de „o tendinţă de a disocia filosofia de teologie”, adică de averroism, o mişcare deschis „conservatoare”, care „ar fi trebuit să.se dizolve în ockhamismul din prima jumătate a secolului al XlV-lea”, dacă reprezentanţii săi ar fi fost, aşa cum se crede, „animaţi de spiritul modern”, dar care, dimpotrivă, se închide, ca oglindă negativă a augus-tinismului, într-un separatism filosofic al raţiunii şi al credinţei, al filosofiei şi al teologiei, „pe care avem dreptul să-l asimilăm cu un aristotelism încăpăţânat şi mărginit”.

    Se vede ce constituie temeiul lecturii gilsoniene: acesta este — ceea ce unii filosofi francezi au văzut clar, şi anume aceia care, ca P. Aubenque, J.-F. Courtine sau J.-L. Marion, au subliniat cu tărie importanţa dialogului Gilson-Heidegger — locul central al problemei fiinţei şi un anumit primat al problemei metafizicii ca teologie naturală. în acest caz, Gilson poate, desigur, mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, cu excepţia lui Paul Vignaux, să se aplece, înfăptuind astfel programul tânărului Heidegger, asupra literaturii Sentinţelor, să studieze cu atenţie pe Duns Scottus şi pe realiştii din secolul al XlV-lea, pe Ockham şi mişcarea ockhamistă, trecând în revistă un întreg cortegiu de autori care nu erau studiaţi înaintea lui, decât unul câte unul: aici, pe cei ca Francois de Meyronnes, Jean de Bassoles, Guillaume d’Alnwick, Pierre de Candie, Jean de Rodington; dincolo, pe cei ca Adam Wodeham, Robert Holkot, Grigorio din Rimini, Jean de Mirecourt; întrebările pe care le pune textelor sunt tot acelea pe care el le-a văzut formându-se pe terenul fiinţei în confruntarea paradig­matică a lui Scottus cu Toma şi a lui Ockham cu Scottus.

Istoria psihologiei (4) -rezumat

 Blaise Pascal 1623-1662 carte ”Cugetarile lui Pascal”Artur Schopehauer 1778-1860Frederich Nietzche 1844-1900  

P as c a l  B l a i s e

–are aptitudini pentru stiinta (matematica si fizica)-la 19 ani inventeaza o masina de calcul -la 23 nov.1654 are o revelatie mistica,intoarcerea lui catre Dumnezeuidei importante pentru psihologie–ratiunea inimii; unde ratiunea nu se mai opune inmii, care este o conlucrare intre ratiune si inima-inima are ratiune,se comunica sentimental misterului divin-este cunoscut prin [Pariul lui Dumnezeu],”este bine sa credem in Dumnezeu.Daca Dumnezeu nu exista nu pierzi nimic, dar daca Dumnezeu exista cistigi enorm”teme principale1) despre om “Omul nu este nici inger nici bestie, omul este o functie divizata si contradictorie, este un ansamblu al mizeriei si grandorii umane2) gindirea este o putere dar pina la urma este neputinciosa, puternica pentru ca ataca mari probleme si neputinciosa pentru ca nu poate raspunde la unele intrebari3) dupa el ratiunea inimii este deasupra ratiunii mintii. Exista niste adevaruri ale ratiunii si inimii, simtim adevarurile si le si intuim4)religia este singurul remediu adevarat pentru salvarea sufletului nostru. 

Artur Schopenhauer

-1818 opera fundamentala”Lumea ca  vointa  si  reprezentare”-a ajuns asistent universitar la Universitatea din Berlin-este impotriva regulilor si sistemelor in filosofie-1831 se retrage din viata publica retragindu-se intr-o padure unde avea o cabana-lumea este reprezentarea fiecaruia in felul sau-lumea pe care o percepem este cea a aparentei unde conceptia corespunde cu maya (iluzie)-daca lumea este iluzorie se intimpla pentru ca este perceputa ca o cauzalitate–lumea ca lucru in sine(este ascunsa in spatele aparentei este accesibila doar prin intuitie)–lumea este absurda, tragica, dureroasa, locul unei vointei oarbe (exista o vointa de viata cheia enigmei lumii)–dorinta expresiei constiintei de viata–se vrea a fi o filosofie a salvarii care  consta in eliberarea de dorinte–arta adevarata este o suspendare a vointei de viata care sa te duca pe calea salvarii–filosofia si meditatia prin renuntarea la dorinte, omului ii se permite accesul la suprema intelepciune care inseamna negarea dorintei si a vointei de viata Nirvana–este fascinat de filosofia orientala–a intrat in nemurire, moare singur in cabana din padure cu cartea “Vedele” in mina      

Friederich Nietzche

–a intrat in istorie fara a fi filosof de fapt era lincentiat in filologie–devine profesor in 1869 si il descopera pe Schopenhauer–1879-se retrage in singuratate si calatoreste prin lume–1889-sfirseste prin a se prabusi pe o strada in Torino dupa o deceptie in dragoste, facind o criza de nebunie–cel mai controversat filosof fiind considerat pirat, rebel, vizionar si profet-Pocesul cunoasterii presupune eroarea–condamna metafizica, sistemele filosofice, morala crestina promovata de biserica–toata cultura omenirii este o vesnica reintoarcere, el nu vrea ca omul sa fie slab,el utilizeaza conceptul de supra-om-omul este o fiinta care trebuie sa se depaseasca, va trebui sa-si ia vointa si soarta in propriile miini, el va trebui sa se descopere pe sine, sa se redefineasca -omul trebuie sa fie dincolo de bine si rau (morala)-acuza biserica ca s-au indepartat de Dumnezeu 

“Daca vrem sa ajungem la spirit nu putem inlocui  sufletul”

Descartes

Opere:1637: “Discurs asupra metodei” corespunde nevoilor noi intelectuale ale timpului, care este sătul de logica şi de ştiinţa aristotelică.1641: “Meditaţiile metafizice” în latină; concepţia metafizică a lui Descartes.            Metafizica este cunoştinţa primelor principii. Pentru a clădi o filozofie, aceste prime principii trebuie bine asigurate, trebuie să fie absolut certe. Descartes îşi dă perfect seama de aceasta; de aceea primul moment al filozofiei sale va fi de a pune în îndoială toate cunoştinţele pe care le-a primit până acum. Scopul era de a găsi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată clădi tot restul. Descartes va constata, deci, că simţurile îl înşală, va pune în îndoială chiar faptul că are corp.            Deşi toate lucrurile, cele care ne par mai sigure au fost puse în îndoială, rămâne totuşi ceva sigur şi anume faptul că eu gândesc, că mă îndoiesc. Dacă mă gândesc şi mă îndoiesc, este sigur că exist. Formula sa va fi “Cogito, ergo sum”. Aceasta înseamnă însă că conştiinţa gândirii, deci a sufletului este mai sigură decât conştiinţa pe care o avem despre lumea exterioară. Credinţa obişnuită că nu cunoaştem nimica mai sigur decât această lume a simţurilor pe care o atingem, a vedem, este astfel răsturnată.            Corpurile nu ne sunt deci cunoscute prin simţuri cu certitudine. Singura certitudine absolută este a existenţei noastre, noi care gândim şi ne îndoim. Dar aceasta înseamnă că conştiinţa sufletului este mai sigură decât aceea a corpurilor. Substanţa este gândirea, iar substanţa corpurilor este întinderea. Prin gândire Descartes înţelege nu numai gândirea în sens restrâns, ci şi percepţia, voinţa.            În ceea ce priveşte natura corpurilor, ea fiind întinderea, ea este în ultimă analiză de natură geometrică, mecanică. Fenomenele corpurilor sunt provocate de mişcare. Prima lege a naturii este că fiecare corp continuă să rămână în starea în care se află (inerţie) şi că el nu se mişcă decât când este mişcat de un alt corp. Totul se petrece după legi determinate, necesare. Lumea este o mecanică universală.            Lumea corpurilor şi lumea spiritelor formează astfel pentru Descartes două lumi cu totul diferite, două substanţe diferite. Fiinţa umană uneşte şi ea amândouă substanţele prin relaţia care există între suflet şi corp.            Despre natura spiritului uman şi că el este mult mai uşor de cunoscut decât corpul:            “Prin corp înţeleg că tot ce este terminat printr-o figură, ce poate fi cuprins într-un loc sau umple un spaţiu în aşa fel încât să fie exclus orice alt corp care poate fi simţit sau prin atingere, sau prin vedere, sau prin auz, prin gust sau prin miros, care poate fi mişcat în mai multe feluri, nu prin el însuşi într-adevăr, dar printr-un lucru, străin, care-l atinge şi de la care primeşte un şoc. Căci nu credeam că aparţine naturii corpurilor de a avea puterea de a se mişca singure, ca şi aceea de a simţi sau de a gândi…”            Caracteristicile sufletului:            “Primele sunt că mă hrănesc şi că merg. Dar dacă este adevărat că n-am un corp, atunci este adevărat că nu pot nici merge, nici să mă hrănesc. Un altul este faptul că simt. Dar nu poţi simţi fără corp, în afară de faptul că am crezut câteodată că simt unele lucruri în timpul somnului pe care, la deşteptarea mea, am recunoscut că nu le simţisem. Un alt atribut este că gândesc şi găsesc aici că gândirea este un atribut care-mi aparţine; ea singură nu poate fi desfăcută de mine. Eu sunt, eu exist, aceasta este sigur; dar cât timp? Atâta timp cât gândesc; căci poate s-ar putea întâmpla că dacă aş înceta de a gândi, să încetez în acelaşi timp de a fi.”