de Preot Ioan Vârlan
(Multumim Preotului Ioan Vârlan pentru textul sau, trimis pe adresa filozofie@gmail.com)
Despre „Împărăţia lui Dumnezeu”, Mântuitorul spune că se află înlăuntrul omului (Luca 17, 21). În condiţii strict omeneşti, atunci nu putea să apară o astfel de judecată. A trebuit să treacă veacuri pentru ca ştiinţa să inventeze cuvântul „ineitate”. Între aceasta şi „Împărăţia lui Dumnezeu” există o legătură substanţială, dar care nu merge până la identitate. Aceasta se obţine numai sub forma următoarei definiţii: „Împărăţia lui Dumnezeu este ineitatea luată în condiţii de optim”. Ca „Împărăţia” să capete accepţiunea constrângătoare pe tărâmul teologiei, se impune să rezulte drept concluzie din alte premise, ştiinţifice. Or, acestea sunt îndeplinite prin faptul că „ineitatea” şi „condiţii de optim” ştiinţa le-a formulat. Pe când „Împărăţia” nu! Odată însă rezultate notele şi conţinutul său din premise acrivist ştiinţifice, o accepţiune cu aceeaşi trăsătură nu mai poate fi pusă la îndoială. Se pare că de aceasta are nevoie creştinismul în străduinţele sale de regăsire a unităţii. Căci nu cele câteva puncte de doctrină au dus, în realitate, la ruptura din 1054, ci ceva ţinând de profunzimea realizării personalităţii religioase în cele două mari ramuri. Situaţia se aseamănă cu un divorţ în care se invocă motive, adevărate sau nu, dar, în realitate, simptome periferice ale unor stări adânci care crează, continuă şi înteţesc neînţelegerile.
Pentru lămurire, se expune, în continuare, următorul test elaborat de mine. De pe poziţii de egalitate şi onestitate, A spune, în mod neaşteptat şi neîndreptăţit, lui B: „Te urăsc!”. B este apoi invitat să arate de care din următoarele patru răspunsuri se apropie atitudinal mai mult, fără să le evalueze ca să obţină pe cel avantajos:
1) „Dar de ce mă urăşti, ce ţi-am făcut eu ţie ?Eu nu ştiu să fac rău la nimeni, dar poate am greşit faţă de tine fără să-mi dau seama! Te rog lămureşte-mă!” ş.a.m.d.
2) „Să-ţi fie ruşine obrazului! Cine te crezi, nu ţi se pare că te întreci cu colegialitatea (se pune, astfel, în evidenţă condiţia de egalitate!) ?” ş.a.m.d.
3) „Ei, şi ce-i cu asta ? Nu ţi-am făcut nici-un rău, nu mă interesează, treaba ta, cum ţi-a venit o să-ţi treacă!” ş.a.m.d.
4) „Dar nu cât trebuie!” (Adică „nu mă poţi tulbura cu astfel de vorbe!”).
Împărţirea răspunsurilor pe cele patru atitudini se întâlneşte la nivel omenesc general, dar nu în aceleaşi ponderi. Totuşi este îndreptăţită valorificarea lor teologică, deoarece, prin cădere, chipul lui Dumnezeu în om n-a fost distrus, ci alterat.Lipsind însă putinţa comparaţiei cu asemănarea la care n-a mai ajuns, pentru om s-a deschis calea idolatriei, adică a îndreptăţirii şi luării drept călăuză în viaţă a unor tendinţe care duceau în altă parte decât la asemănare. În al doilea rând, judecata „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului pentru ca pe om să-l facă fiu al lui Dumnezeu” nu a fost dusă mai departe de teologie în chip satisfăcător. Nici nu se putea însă deoarece nu exista o bază solidă de noţiuni ale ştiinţei interiorităţii omului de luat drept „date primare” întru elaborarea unei teologii de valorificare a sintagmei „omul de la normalitate spre optim”.
Teologia s-a confruntat cu o „neştiinţă istorică”, adică obiectivă, de nereproşat cuiva, indiferent de nivelul la care a ajuns în acumularea de ştiinţă. Situaţia se aseamănă cu relaţia dintre „aer”, pe de o parte, şi „vânt” sau „suflare”, pe de alta. Despre cele două categorii se impune o disociere între ceea ce Ferdinand de Saussure în Curs de lingvistică generală numeşte „semnificat”(obiectul sau realitatea cunoscută) şi „semnificant” (cuvântul corespunzător care numeşte). Din punct de vedere al „semnificatului” există întâietate logică, dar şi de timp a aerului faţă de vânt sau suflare (deplasare a unor mase de aer). În cazul „semnificantului”, situaţia se inversează. Omul a rostit întâi suflare şi vânt. După un timp copleşitor de îndelungat, a putut zice şi aer. În favoarea acestei constatări se găseşte argument în Sfânta Scriptură. Cuvintele „suflare” şi „vânt” apar chiar de la Facere, primul la (2, 7), celălalt la (8, 1). Dar „aer” se pare că nu se întâlneşte în Sfânta Scriptură. „Văzduhul” nu înseamnă „aer”, ci deschidere pentru văz a unei perspective imense în spaţiul extraterestru.
Aerul, masa gazoasă cuprinsă în volum variabil şi instabil din cauza temperaturii şi a mişcărilor sale, omul nu l-a văzut pentru că era şi incolor. A zis „fum” (Facere 19, 28), deoarece îi vedea culoarea, dar se înşela asupra compoziţiei. Ca atare nu exista pentru el aer şi, cu atât mai puţin, oxigen. De aceea un astfel de semnificant nu a apărut mult timp în istorie, deşi obiectul corespunzător întreţinea viaţa prin respiraţie (suflare).
Omul se situa într-o „neştiinţă istorică”, neimputabilă şi despre care nu avea niciun motiv să-şi creeze complexe. Un asemenea concept a lucrat şi la ruptura crestinismului.
Respiraţia spirituală, deosebită în cele două mari areale creştine, a pregătit, îcetul cu încetul, „divorţul” de la 1054. Schisma se datorează unor spiritualităţi separate, conduse de axiome total opuse, una pozitivă, în Răsărit şi cealaltă negativă, în Apus. Acestea se încadrează în schema celor patru răspunsuri din testul prezentat, sugerând şi criteriile de optimizare: „adevărul” şi „liber” de la Ioan 8, 32, precum şi „mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Este un cuvânt al Mântuitorului, necuprins în Sfânta Evanghelie, ci comunicat de Sfântul Apostol Pavel preoţilor din Efes. După posibilităţile de cunoaştere de astăzi, reprezintă o coordonată dintr-un model economic al sufletului şi care corespunde cu răspunsurile 3 şi 4 de la test. În termeni ştiinţifici, „nevoi minime” şi „rezultate maxime”, optim atât pe faţă cât şi pe verso. Apelând la ajutorul statisticii, se constată cum răspunsul 3 se potriveşte, în mod dominant, cu specificul femeii, iar 4 cu al bărbatului. Între ele, intervin trăsăturile de mobilitate sau stabilitate, pe de o parte, ca şi nivelul deosebit al afectivităţii. Le leagă noţiunea de pace interioară mai mare la 3 decât la 1 şi 2, apoi la 4 întrecând pe primele trei. Investită şi din punct de vedere religios ca oferind şanse echitabile pentru toţi „fiii de pe pământ ai lui Dumnezeu”, această categorie se prelungeşte in „hieratic”. De aceea numai bărbaţii pot fi preoţi, cu o aplecare mai generală de a apropia orice suflet de Dumnezeu, de a împlini mai puţin discriminat dorinţa lui Dumnezeu “ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Bărbatul este relaţionat ad extra (spre egalizarea şanselor păstoriţilor!), pe când femeia ad intra (mai strâns, după nevoile copilului spre creştere şi încredinţat ei de Dumnezeu prin zămislire). Răspunsurile 1 şi 2 reprezintă o abatere sau cădere de la normalitatea care tinde spre optim. Între ele există un semn minus, în sensul că tendinţele de la 1 sunt consumate în minte („păcatul cu gândul”), pe când la 2 se manifestă tiranic în afară („păcatul cu cuvântul şi cu fapta”). Între păcatul cu fapta şi cel cu vorba nu există o separaţie netă. Chiar unul despre care săvârşitorul ar zice că se încadrează la vorbă, prin efectul său malefic înseamnă o faptă monstruoasă. Este cazul, de pildă, al intrigii duse cu scopul de a distruge o familie sau de a înlătura pe cineva pentru a-i uzurpa poziţia întâi morală, apoi profesională. Subiectul aparţinător categoriei 1 este, de obicei, dominat, pe când opusul său vrea şi face totul ca să domine. Despre categoria 1, se poate spune, în genere, că „visează”.
Încadrarea în această schemă aduce un real folos teologiei. Căci se poate dovedi cum din ea s-a lucrat neştiut spre împărţirea creştinismului în două spiritualităţi deosebite. Mai bine spus, spiritualitatea din Apus a fost condusă altfel decât cea din Răsărit, prima însemnând o abatere de la creştinismul adevărat. Despre aceasta mai de folos sunt mărturiile nespuse şi chiar negândite, dacă sunt căutate pe tărâmul „oralităţii creştinismului”. Este o temă de mare interes pentru a spori lumina în teologie, arătând că nu este o ştiinţă închisă, mai ales în ce priveşte domeniul spiritualităţii.
Multă lume şi chiar intelectuali reduc înţelesul cuvântului „oral” la cel dat de relaţia sa cu „scris”. După o astfel de abordare, „oral” ar însemna doar rostirea de cuvinte înlănţuite sau nu în fraze spre a fi auzite. În acest caz, semnificantul respectiv a apărut odată cu cel cu care se află în relaţie, adică „scris”. Situaţia se aseamănă cu a aerului. „Oralitatea” există deodată cu omul, având caracter ontologic. Îi este dată prin creaţie. Scrisul a fost inventat de om ca urmare a înmulţirii talanţilor oralităţii, la comanda şi în slujba acesteia.
Dacă tot ce se vrea păstrat sau comunicat în scris corespunde cu o intenţie a ineităţii omului, comanda de a scrie vine dintr-o oralitate mai largă. „Scrisul în slujba oralităţii existenţiale şi larg cuprinzătoare” formează, în realitate, o notă distinctă, cu mari şanse de îmbogăţire şi înnoire a teologiei. Şi chiar s-ar dovedi un obiectiv al Studiului Noului Testament. Dacă această diciplină ar fundamenta „oralitatea crestinismului”, şi-ar recunoaşte poziţia sa adevărată în cadrul tuturor disciplinelor teologice. Ca şi cum cineva ar spune: „Cum de nu ne-am dat seama până acum?”. Atunci s-ar dobândi o mai mare specificitate, s-ar ajunge la eliberarea de livresc. Iar folosul ar realiza o bătaie lungă. Căci scrisul nu reprezintă decât fixarea pe un suport material a unor imagini vizuale care traduc pe unele auditive. Ceea ce s-a scris a fost rostit întâi în gând, în urma funcţionării laborioase a unei facultăţi sufleteşti (judecata prin cuvinte). Pe scară largă, se face experienţa condensării în scris şi a stilizării a ceea ce s-a prelucrat în minte. De unde volumul a ceea ce s-a gândit este impresionant mai mare decât ce se scrie. Şi, de cele mai multe ori, motivaţia de a trece la scris nu se exprimă. De fapt, importanţa sau valoarea pentru subiect a ceea ce a gândit îl determină să scrie. Şi rămâne disponibil pentru întoarcerea în slujba şi spre îmbogăţirea oralităţii.
Despre om se crede că, de obicei, spune ce gândeşte.Un lucru adevărat în cazul celor de caracter pozitiv. Există aici nişte restricţii. Anumite gânduri se tac, este interzis a le rosti. În nici un caz însă, pentru interese reprobabile, vorba să nu ascundă gândul, ca în cazul lui Talleyrand!
Între replicile date în situaţiile neplăcute de dialog se întâlneşte şi aceasta: „Vorbeşti fără să gândeşti!”. Se evidenţiază, astfel, atitudinea de nedorit de jignire a cuiva, de încălcare a regulilor discreţiei sau delicateţei. Numai în parte este acesta adevărul. Căci „a vorbi fără a gândi” introduce subiectul şi într-o zonă poate necercetată şi necunoscută, dar, în mare parte, pozitivă şi, deci,favorabilă. Această sintagmă corespunde unei scurtcircuitări a gândirii în ce priveşte sfera relaţiilor umane, potrivit numită a subiectivităţii, cu caracter de mare generalitate. De pildă, cineva are mare încredere în semeni, îşi deschide inima, cere ajutorul fără să întrevadă vreun pericol pentru propria persoană, merge la drum netemându-se de vreo lovitură pe la spate. Există posibilitatea să se comporte aşa timp îndelungat fără să gândească dacă aproapele e bun sau rău. Când este întrebat categoric să-şi spună părerea despre X sau Y răspunde, fără să clipească,: „este bun!”. O altă parte ar zice: „este rău!”. Din statistica „pe viu” ştiu că răspunsul pozitiv întruneşte o majoritate confortabilă. Apoi la negativ se întâlneşte o pondere a celor care răspund după ce au reflectat puţin. Căci intervine „intropatia”, noţiune formulată de Lucian Blaga şi pusă chiar pe seama lui Dumnezeu. Tradusă, înseamnă „suferinţă lăuntrică”, cronică, exagerată faţă de motivaţie şi chiar neîndreptăţită. Am întâlnit-o la alcătuirea, în 1972, a licenţei în teologie intitulată „Lucian Blaga şi Ortodoxia. Apropieri şi deosebiri”.
Atunci noţiunea a fost amintită fugitiv, fără înţelesul şi importanţa descoperite după aproape treizeci de ani de pastoraţie care au adus în preocupările mele teoretice şi tema „Oralitatea creştinismului”. Despre care se poate spune că ar intra în “Din pastoraţie spre adevăr”. Alcătuit în patruzeci şi două de pagini şi înmânat Chiriarhului la începutul anului 2000, acest material se bazează pe informaţii dobândite în dialogurile purtate cu creştinii, adică orale. Ideea ne-a fost sugerată de lucrarea “Cartea regulei pastorale” a papei Grigorie I. Noţiunile de statistică pe care le aveam m-au făcut să înţeleg că aceasta a fost alcătuită tot după firul oralităţii. În urma discuţiilor purtate mult timp cu credincioşii, papa a ajuns să-i grupeze după anumite criterii, iar ca un panaceu a folosit „regula mediei”. Era însă o eroare! Noţiunea de „hieratic”, preluată din iconografie şi umplută cu note, trăsături dobândite în pastoraţie m-a ajutat să contest doctoria ca un fals. „Hieraticul” nu poate fi o valoare de mijloc, ci tocmai culmea, partea de sus a scării de cunoaştere după stare. Odată dobândit, felul lui de a raţiona nu rămâne la simpla constatare, ci se impune cu forţa adevărului. Nu este un „fel” ca celelalte, ci cu drept de prescripţie. El deschide posibilitatea aşezării pe baze mai consistente a teologiei, a dreptului, a moralei şi a politologiei. Înşiruirea de aici nu a epuizat toate posibilităţile. Numai după aceea am înţeles „intropatia” mai ales sub aspectul că oferă argumente solide în favoarea şi a noţiunii de „neştiinţă istorică” , de asumat de către ştiinţe, în general, şi de cele umane, în special.
În cercetarea vastităţii „oralităţii creştinismului” am găsit relaţia „intropatie”à „introvertire” ca de la cauză la efect. Iar vehicolul este gândul greu, apăsător, arzător al subiectului. Despre aşa ceva psihologii cu care am vorbit nu aveau cunoştinţă. Pentru ei, „introvertirea” era un dat iniţial, axiomatic aşa cum ar fi aerul. În plus, temperamentele introvertite erau puse între celelalte după regula înşelătoare a lui „diferit” sau „deosebit”, dar intrând într-un mozaic atrăgător şi cochetând cu pluralismul. Or lucrurile nu stau aşa. Căci, pe lângă intropatie, intră în joc şi o agitaţie a sufletului exagerată şi fără motiv. Între cele trei noţiuni, după repetate şi îndelungi reflecţii, comparaţii, am stabilit următorul traseu: „agitaţia”à „intropatia”à „introvertirea” care nu influenţează direct gândirea, ci altceva.
Cele ce subiectul le rosteşte privitor la zona relaţiilor interumane există în depozitul ineităţii. Judecăţile de valoare există fără cuvinte, mai înainte de a fi gândite. Această situaţie se poate analiza şi specialiştii în psihologie pot dovedi dacă e vorba chiar de o identitate. Carl Gustav Jung categoriseşte simţirea şi gândirea drept facultăţi judicative. Sare în ochi că una este fără cuvinte, cealaltă dimpotrivă. De aici plecând, am apreciat că spontaneitatea răspunsului „este bun!” (ca şi opusul acestuia!) înseamnă trecerea „simţirii” în „gândire” sau „simţirea preformează gândirea”. Un nivel redus de „intropatie”, de neluat în seamă întreţine o „stare bună”, este omul care o are el. Răspunsul spontan la întrebare va ieşi pozitiv, chiar dacă, în viaţă au mai intervenit şi diferende. În cazul unui nivel ridicat de intropatie, la care se adaogă şi amintiri neplăcute răspunsul are mari şanse să iasă negativ. Aflând, ulterior despre aceasta Y se va strădui mult şi, poate fără rezultat, să găsească explicaţia răspunsului lui X. Nu poate înţelege ruminaţia îndelungată a acestuia câtă vreme îl cântăreşte după măsura proprie, neavând habar de intropatia semenului. Absorbit fiind de problema îmbunătăţirii ineităţii, eu am formulat şi inversa, adică „gândirea pozitivă, însuşită principial şi drept o mare certitudine (ca un Simbol de credinţă), înnoieşte simţirea (formularea este adaptare de la canonul Învierii – „să ne curăţim simţirile…”). Am cunoscut şi efecte concrete ale acestei metode. Unii creştini mi-au descris cum după ce au decis să ierte pe vreun semen de-al lor le-a venit eliberarea în suflet. Toată înverşunarea care îi cuprinsese dispărut ca prin minune. Cel mai greu le-a fost să sehotărască, iar la aceasta au fost ajutaţi şi de stăruinţa depusă de preot. Se adaugă astfel ceva la un câmp larg de deschis pentru îmbogăţire, dar şi corectare în teologie, pe tărâmul spiritualităţii. Se confirmă că sufletul lui „a ierta” constă în „a putea”.
Cele patru răspunsuri propuse pentru testul „Te urăsc!” aparţin la tot atâtea feluri de a gândi. Ele constituie numai un paragraf dintr-un posibil discurs de desfăşurat asupra vieţii si rostului omului pe pământ. Totuşi, câte un singur paragraf, încărcat de o afectivitate specifică ajunge pentru a încadra subiectele într-un fel de a judeca negativ sau pozitiv. Căci diferitele judecăţi sunt corelate ca determinate fie de intropatie, fie de libertate. Răspunsurile 1 şi 2 corespund unor atitudini şi fel de a judeca negative, 3 si 4, se înţelege, la polul pozitiv. Şi tind să umple sfera largă a oralităţii umane pe care se aplică, în mod optim, cea a creştinismului.
De-a lungul timpului, pozitivismul nu a ocupat locul pe care îl merita datorită „neştiinţei istorice”. Despre aceasta s-a amintit, folosindu-se noţiunile „aer”, „vânt” şi „suflare” din zona obiectivă a gândirii omului şi oferind o argumentaţie incontestabilă asupra temei „neştiinţa istorică”. În domeniul subiectivităţii, aşa ceva se expune, aproape fără excepţie, contestării. Este cazul deosebirii în manifestarea vizibilă a femeii. Necunoscându-se explicaţia profundă, specificul său, dat iniţial al poziţiei de mamă a fost etichetat drept „rău” şi chiar „izvor”. Iar riscul erorii era mai mare dinspre partea slujitorilor Sfintei Biserici, mijlocitori lăsaţi de Mântuitorul, dar, în exclusivitate, bărbaţi.
Câtă vreme nu s-a cunoscut tâlcul adânc al deosebirii, judecata bărbaţilor despre femeie a fost, în mare măsură, abătută de la realitate. Aici intervine şi o tendinţă „buruiană”, parazitară pe care o numim „extrapolare”. Înseamnă atribuirea involuntară, automată a trăsăturilor din propria ineitate şi altora, eventual tuturor subiecţilor. S-ar putea, sub un anumit aspect, să se facă o apropiere cu rostirea filozofică „omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras). În aceste condiţii se cuvine explicate unele rostiri din cultul Sfintei Biserici. De pildă, la slujba înmormântării, se aud următoarele cuvinte: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul… ”. Aceste cuvinte fac, de cele mai multe ori, obiect al predicii pe care o ţin. Se subînţelege că se potrivesc celui care duce o viaţă îndepărtată de Dumnezeu. Unul ca acesta a ignorat dimensiunea religioasă a trăirii pe pământ sau chiar a dispreţuit-o. Ca atare nu şi-a cultivat virtuţile teologice. Nu are cum să vină nădejdea în el acum, la momentul despărţirii de viaţa de aici. Nu o virtute, ci spaima îl caută la momentul potrivit de a-şi pune, pentru veşnicie, întrebarea hamletiană: „a fi sau a nu fi!”. Cu atât mai puţin cunoaşte el încărcătura din cuvintele de încheiere a Simbolului de credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin. ”. Acestea reprezintă culmea certitudinii cu care creştinul autentic îşi duce viaţa pe pământ! Ele urmează după mărturisirea despre Mama duhovnicească de pe pământ: „(Cred) Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.” În profunzimea unei trăiri orale, plină de bogăţie negrăită, nădejdea creştinului a crescut până a fi pe deplin încredinţat că viaţa de aici constituie „pridvor al Împărăţiei Cerurilor”.
De aceea tot în cultul nostru s-a alcătuit o rugăciune ca aceasta: „În Biserica slavei tale stând, în Cer ni se pare a sta Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!”. O astfel de convingere se zămisleşte şi creşte armonios, asemenea unui organism care dispune de cele mai bune condiţii, şi în sufletul celui care citeşte cu nesaţ, până la uitare de sine, psaltirea. Între rugăciunile de introducere de aici, se întâlneşte un mic tropar despre proorocul David. Acolo apar cuvinte asemănătoare: „Cinstita prăznuire a proorocului Tău, Doamne, cer arată Biserica Ta; că îngerii împreună cu oamenii se veselesc”. De fapt această încredinţare se împacă foarte bine cu numele de creştin. În afara certitudinii pe care o dă Sfânta Biserică, numele nostru drag ar însemna cel mai mare fals pe care l-a produs istoria. Pentru prima dată el s-a rostit în Antiohia (Fapte 11, 26). Despre aceasta nu se arată c-ar fi la mijloc o poruncă de sus, cum ar trebui să clameze cei care întotdeauna pun în mijlocul dialogului pe „Unde scrie…?”. Cele trei puncte reprezintă spaţiu disponibil pentru mulţimea subiectelor posibile de adus în discuţie. De exemplu: „ să se facă rugăciuni pentru cei morţi”. Singuri s-au numit aşa cei care se botezau şi alcătuiau Biserica. Au avut îndrăzneala dată de fondul lor sufletesc mult ridicat. Şi apelativul „sfânt” se supune aceleiaşi reguli încât rostirea lui Tertulian „anima naturaliter christiana” pune început unei dezvoltări ştiinţifice despre cum bogata, cuprinzătoarea şi optima „oralitate a creştinismului” a dat comanda în vederea formării terminologiei specifice şi orientată misionar. De aici va veni şi argument despre infailibilitatea Sfintei Biserici. Peste tot lucrează o „spiritualitate călăuzită hieratic!” Că nu orice om se înspăimîntă de ceasul morţii preoţii şi credincioşii o cunosc la fel de bine. Chiar când cineva primeşte Sfânta Împărtăşanie cu mărturisirea prealabilă puţin înainte de sfârşitul vieţii acesteia se vede împăcarea puternică a respectivului şi, apoi, cum se stinge cu seninătate, ca o lumânare. Se întâmplă ca să ia cu sine şi o expresie a feţei care exprimă încântare după împlinirea unei dorinţe vii şi puternice.
Personal am auzit remarci ca aceasta: „Râde (mortul)!”. După ce am privit faţa celui din sicriu mi-am dat seama că o astfel de vorbă era îndreptăţită. Nu înseamnă, plecând de aici, că eu însumi nu am făcut constatări la fel de izbitoare! Este o stare care pune pe gânduri. Multe mărturii adunate despre aceasta consolidează judecata că aşa suflete dau „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”. Acesta (răspunsul) s-a modelat şi este previzibil din viaţa de pe pământ. Un moment de maxim, adică optim pentru prefigurarea răspunsului „de dincolo” îl reprezintă sfârşitul de aici. De aceea literatura creştină ascetică insistă pe dreptarul lui chiar în legătură cu stabilirea sfinţeniei cuiva! Este pus criteriu şi se urmăreşte ca nu cumva să intervină vreo cădere zdrobitoare tocmai în ceasul al unsprezecelea! La o asemenea posibilitate, se potriveşte zicerea populară: „s-a înecat ca ţiganul la mal!”.
De remarcat că deznodământul nefericit amintit acum este adus de diavol, „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44) prin insinuarea perfidă, ca omul să nu-şi dea seama, a mândriei. Se confirmă astfel şi căderea protopărinţilor noştri. Împotriva unei astfel de căderi literatura ascetică foloseşte marea valoare a discernământului. Punerea începutului bun încă din lumea aceasta se vede şi din cele ce spune Sfântul Apostol Pavel. Insistăm pe nuanţa că „spune”, iar nu „scrie” pentru ca ideile pe care le transmite să fie rostite şi auzite. Totodată, imaginea mintală vizuală a celui care vorbeşte prin epistolă vine în sufletele celor ce ascultă! În apostolul de la slujba înmormântării mirenilor, Sfântul Pavel spune: „După aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori (nu există aer-n.n.), ca să întâmpinăm pe Domnul, în văzduh, şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (I Tesaloniceni 4, 17). După o judecată pe care înţelepciunea populară o numeşte încuiată, Sfântul Pavel ar minţi aici, asemenea diavolului! Şi n-ar fi de mirare dac-ar apare vreun „prooroc”, posibil întemeietor de sectă care să arate că el este „Pavel” care n-a murit în aşteptarea celei de a doua veniri! Sfântul Apostol ştie însă prea bine că însuşi va muri şi nu va întâmpina ca viu pe Domnul. El spune ucenicului iubit: „Lupta cea bună m-am luptat, alergarea am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Timotei 4, 7, 8). În timp ce strădaniile privesc activitatea de Apostol a Sfântului Pavel cununa este a tuturor. Şi aceştia depun strădanii, dar care nu se confundă cu ale celui ce le vorbeşte prin scrisoare. Şi momentul este, în primul rând, al celui ce vorbeşte. În textul anterior, Sfântul Pavel zugrăveşte principiile solidarităţii, continuităţii şi certitudinii pe care bogata şi puternica „oralitate a creştinismului” le incumbă vieţii de pe pământ. În alt loc, acelaşi autor rosteşte: „dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea” ( 1 Corinteni 11, 31, 32). Referinţa la lume poate crea cofuzie, mai ales la cei marcaţi de restructurare intelectualistă. „Lumea” de aici are pentru autor un înţeles clar. Este păgânismul în contrast cu creştinismul, în definitiv un fond sufletesc opus celui din care se inspiră Sfântul Pavel. Ţinând seama de aceasta trebuie abordată şi noţiunea teologică de „secularizare” pentru a stabili cât de justă este. Din cuprinsul Noului Testament poate fi alcătuită o antologie, asamblată apoi teologic, care să dovedească cum creştinismul este o nouă lume, lumea recreată, căci Însuşi Mântuitorul spune: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu” (Ioan 3, 16), „n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 47), „Eu sunt lumina lumii!” (Ioan 8, 32).
Există un „fond sufletesc cert” care poziţionează creştinismul drept „lumea lui Dumnezeu”. Domnul o crează, începând cu răscumpărarea principială a celei „vechi”. La Galateni 5, 22, 23 este amănunţită „roada Duhului”. Mai multe virtuţi sunt enunţate aici. Avem de-a face cu un semantism puternic. Este şi o structură asemănătoare cu „viţa şi mlădiţele” (Ioan 15, 5), dar şi prinderea unei certitudini din adâncuri. Virtuţile înşiruite stau cu „roada Duhului” în relaţia valoare-bine, o aplicare a celei logice specie-gen.
În acelaşi timp ele sunt certe, simţite de către creştini. Dacă sunt prezente la un nivel incomparabil faţă de cel din păgînism la semnificativ de mulţi dintre creştini atunci comunitatea lor alcătuieşte „lumea lui Dumnezeu”, adevărata lume. Creştinii galateni pot face spontan o comparaţie între stările lor dinainte şi după încreştinare, recunoscând „Împărăţia” din suflet după mai marea disponibilitate de dăruire, după mai marea largheţe cunoscută în urma primirii Sfântului Botez. Şi nu numai ei, ci oricare alţi creştini, chiar unii care nu ar şti că există o epistolă către Galateni. De altfel, după câte cunosc despre Teologia Noului Testament, îi lipseşte ceva de referinţă pentru ca să-şi fixeze, mai întâi, şi, apoi, să-şi realizeze obiectivele. Este vorba de „abstractele afective” care conţin „focul”, energia mişcării textului în viul Sfintei Biserici.
Interpretarea ce se face la diferite părţi, dar, mai ales, la întreg Noul Testament plăteşte tribut unei lacune păgubitoare. Am dedus aceasta numai după ce am început să aplic metoda „transpunerii” la receptarea textului Noului Testament. Pe scurt aceasta ar consta în aflarea ineităţii şi a celui ce scrie, şi a celor ce urmează să citească ca să le pun, apoi, în dialog nelăsând la o parte optimizarea cu criteriile sale. Metoda am folosit-o când am alcătuit studiul „Crucea-puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18), publicat în revista Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, „Teologie şi viaţă”.
În ansamblul Noului Testament, cheia o ţine Sfântul Luca. Cele două scrieri ale sale au ca obiectiv de prim ordin „Întru apărarea lui Pavel”. Mai bine ar putea să se numească aşa „Faptele” care, în realitate, nu sunt ale celor doisprezece, ci, în mod precumpănitor, ale corifeilor cinstiţi la 29 iunie. A doua zi, se face „Soborul celor 12 Sfinţi Apostoli”. Este o noţiune (Soborul) de inserat direct în „oralitatea creştinismului”. Când scrie Evanghelia, Sfântul Luca urmăreşte să creeze o apercepţie puternică la cititori (Teofil poate însemna orice creştin „iubitor sau iubit de Dumnezeu”) în favoarea ideii de adresabilitate a slujirii Mântuitorului către tot omul, fără ca el ( Sfântul Luca) s-o arate într-adins. Este un procedeu ingenios, dar potrivit cu faptul că, prin pregătirea sa de medic, autorul se afla cel mai aproape de a prinde tema „oralităţii”. Acesta datorează mult lui Pavel, dar şi creştinilor, şi imperativului de evanghelizare. Şi se simte obligat să intervină, fără a forţa nota, pentru realizarea unui obiectiv de primă importanţă pe care nu-l numeşte. Prin trei elemente se sugerează adresabilitatea generală a creştinismului: genealogia descendentă a Mântuitorului până la Adam, folosirea cu insistenţă a noţiunii de „om” şi îndemnul dat Sfinţilor Apostoli de a predica la „toate neamurile…începând de la Ierusalim”(24, 47). În pilda vameşului şi fariseului, Mântuitorul nu spune „doi evrei”, ci „doi oameni s-au suit la Ierusalim să se roage” (18, 10), deşi fiecare reprezintă câte o categorie din societatea israeliteană.
O mai largă adresabilitate se recunoaşte în „Pilda fiului risipitor”. Acolo nu apare nici o referinţă la Israel. Sfântul Luca lasă un timp de aşteptare până ce trimite şi „Faptele”. În acest interval, Evanghelia îşi face efectul. Pământul, adică sufletele creştinilor a fost pregătit cum trebuie să primească sămânţa, adică ideea că Pavel a slujit bine adresabilitatea generală exprimată de Mântuitorul şi în mod expres la sfârşitul Evangheliei. Structura „Faptelor” insinuiază o echivalenţă între Petru şi Pavel în ce priveşte propovăduirea la neamuri. Dar elementul timp, împreună cu statura intelectuală aduce o întâietate lui Pavel. De fapt aceasta i se transferă de la Petru. În a doua parte, Sfântul Petru nu mai este prezent în Biserica din Ierusalim, nici în vecinătatea continuă, în prelungirea organică a Bisericii de început ( (trăsătură intrând într-un firesc susţinut de Duhul Sfânt).
În condiţiile de răspândire a credinţei fără salturi în spaţiul pământesc, noţiunea de „creştin” apare în Antiohia (Fapte 11, 26), comunitate al cărei „părinte” (1 Corinteni 4, 15) este Pavel. Metoda transpunerii ar interpreta astfel informaţia: „ducându-mă eu, cu mintea, în Biserica din Antiohia mi-am dat seama cum apariţia numelui de creştin se datorează lui Pavel. Chiar dacă nu l-a propus el, cel care afăcut-o a fost mişcat de arderea misionară a Apostolului. Acesta a predicat un an de zile îndemnând pe cei ce credeau să-i fie următori lui, după cum şi el este lui Hristos (1 Corinteni 11, 1). Dacă a scris aceasta o singură dată, Pavel o avea ca o convingere puternică pe care se simţea obligat s-o răspîndească cu timp şi fără de timp (2 Timotei 4, 2). De foarte multe ori au auzit acest îndemn şi cei din Antiohia, urcându-li-se la inimă. La un moment dat cuiva, nu are importanţă numele, i-a venit ideea şi a spus-o în gura mare: ar trebui să ne numim creştini ”. Lucrarea „oralităţii” pe traseul simţit (şi negândit!)-gândit-rostit-impropriat de toţi a făcut să apară noţiunea de „creştin” şi, odată cu ea, lumea lui Dumnezeu, cea adevărată.
Punând problema în bogata activitate a sufletului, numirea de creştin evidenţiază pe om ca subiect religios activ, cu îndrăzneală (nu obrăznicie) în faţa lui Dumnezeu. Aceasta plasează pe om în situaţia de valoare, compatibilă cu logica deductibilă după relaţia Tatăl ceresc-fiu după har, în epoca lucrării Sfântului Duh. Pentru creştinii din Antiohia cea mai mare valoare o întruneşte Pavel. El le era „mai marele” care îi învăţa de pe o poziţie mai înaltă. Le aducea certitudini direct din relaţia sa cu Dumnezeu. Pavel era deja mântuit, în părtăşia cu lumina cerească, sfânt al lui Dumnezeu. Convergenţa începutului diferitelor elemente din viaţa Sfintei Biserici a statuat unele scrieri de ale Sfinţilor Apostoli drept cărţi ale Noului Testament. Acestea au fost primite de Biserici cu valoarea cunoscută de la predica orală a autorilor. Scrisorile aveau efect nu ca „scris”, ci drept cuvânt, exercitare a autorităţii celor ce au deschis creştinilor „porţile raiului”.
Cultul sfinţilor cunoaşte o transgresiune din lumea aceasta în cea de dincolo. Există in nuce în viul Sfintei Biserici. Scrierile Noului Testament au fost primite, păstrate, transmise, aşezate drept Scriptură Sfântă întrucât veneau de la Apostoli. Noul Testament reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu mijlocit prin valoarea încreştinătorilor. Era însă una poziţionată deasupra a ceea ce reprezenta valoare spirituală pe pământ: părinţii. Sfântul Pavel spune fără nicio reţinere: „eu v-am născut în Hristos Iisus prin Evanghelie” (1 Corinteni 4,15). Este o naştere spre veşnicie şi spre părtăşia cu Dumnezeu, încât şi încreştinătorul are mai mare valoare decât părinţii naturali. Faptul că şi creştinii se numeau „sfinţi” se întemeiază pe aceleaşi certitudini. Dacă n-ar fi avut Apostolii o valoare germinată din familiaritatea lor cu Dumnezeu predica lor era sortită eşecului. De aceea episcopii Bisericilor sunt numiţi în Apocalipsă „îngeri”.
Peter Brown nu are de loc dreptate când, în Cultul sfinţilor, pune ca început al acestui element de viaţă a Sfintei Biserici martirajul. În realitate acesta a început cu Sfinţii Apostoli ca încreştinători. Martirajul lor constituie un element de al doilea rang. Primul constă în Apostol. De aceea nici nu contează decât criteriile de rangul unu şi este de ajuns să se ţină la 29 iunie Sărbătoarea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, iar nu „Sfinţii Apostoli Mucenici Petru şi Pavel”, măcar că atunci au şi fost martirizaţi. Revenind la „Fapte”, la un moment dat Pavel este considerat drept „mai marele eresului nazarinenilor” (24, 5). Aici, se reflectă realitatea. Datorită râvnei, calităţilor personale, rezultatelor şi valorii sale pentru creştini Pavel era corifeul de atunci al Bisericii Una, a Ierusalimului întinzându-se organic peste tot după relaţia numită, mai târziu, Biserică mamă-Biserică fiică. Sfântul Iacov era episcopul, dar un cuvânt mai greu avea Sfântul Pavel.
Mesajul implicit al „Faptelor” este următorul: „valoarea lui Pavel nu este acum mai mică decât a lui Petru, ci, poate, dimpotrivă. De la el au înţeles creştinii că sunt lumea lui Dumnezeu, cea adevărată. De aceea nu vă aplecaţi urechile la vorbele otrăvite ale iudaizanţilor care zic că el n-ar fi Apostol”. Se pare că scrierile Sfântului Luca vin în apărarea autorităţii de Apostol şi a valorii Sfântului Pavel. Ele denotă şi dimensiunile campaniei nefavorabile care au determinat pe Luca să adauge strădania sa la a lui Pavel care , la rândul său, s-a apărat din răsputeri împotriva iudaizanţilor. Se vede asta şi din aşezarea cărţilor în Noul Testament. La Galateni 2, 9, Sfântul Pavel numeşte pe Iacov, Petru şi Ioan „stâlpii Bisericii”. Iacov stă pe primul loc ca episcop al Ierusalimului, Biserica mamă, comportând întregimea. Căci, la Cincizecime s-a format, în realitate, întreaga Sfântă Biserică. Este un punct de plecare pentru a se relua în discuţie propunerea adormitului întru pomenire Patriarhul Iustinian ca primatul în Sfânta Biserică să-l aibă Biserica din Ierusalim. În ordinea actuală a Noului Testament, între epistole primul loc îl ocupă cele ale Sfântului Pavel. Urmează, apoi, ordinea de la Galateni 2, 9.
Se oglindeşte astfel faptul că era Sfântul Pavel corifeul, dar şi reuşita demersului Sfântului Luca. Mai important rămâne enunţul despre „Cuvântul lui Dumnezeu mijlocit prin valoarea încreştinătorilor” în convergenţă cu începutul cultului sfinţilor cu apostolii, aceiaşi încreştinători. În linii mari accepţiunea cultului sfinţilor ca un element transgresiv al vieţii Sfintei Biserici vine din şi confirmă pozitivismul creştinismului. Piscul acestuia stă în îndrăzneala, iar nu obrăznicia fiilor lui Dumnezeu. Exprimarea cea mai elocventă se săvârşeşte în instituire, în „puterea de a lega şi dezlega” (Matei 16, 19).
În mod obişnuit se ignoră că lucrarea acesteia se fundamentează prin ceva, în termeni administrativi, „se pune o rezoluţie”. Este adevărul care vine din fondul sufletesc al creştinismului şi care, întru cât se încadrează în standardul optimului nu greşeşte. Şi prin călăuzirea de către Duhul Sfânt şi prin simţirea înaltă, Sfânta Biserică dă dovada infaibilităţii Sale. Dar simţirea înaltă ţine pasul „logicii hieratice”. Este ceva de dobândit şi în cuvinte pentru îmbogăţirea teologiei, pentru mai buna călăuzire conceptuală a pastoraţiei. „Corespondenţele nebănuite ale augustinismului” se plasează în opoziţie, fără să-şi dea seama, cu hieraticul. Augustin şi curentul creat după el aparţin, la fel, fără să-şi dea seama, acedicului.
Cele două categorii sunt conduse de feluri opuse de a gândi, potrivit cu formularea „simţirea preformează gândirea”. „Neştiinţa istorică” a lui Augustin privea chiar propria persoană. Habar nu avea că aparţinea stării acedice, după cum se pot alcătui lucrări extinse despre „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”, ignorându-se esenţialul: această rugăciune este a acedicului care îşi refuză pornirile stării sale. Enumerarea „duhurilor” din rugăciune este limitată. La un nivel mai înalt de acedie urmează şi altele de-a dreptul năucitoare. De altfel aceste imbolduri sunt înşirate (tot limitat) şi în „Rugăciunea pe care o citeşte arhiereul sau preotul..”. Le arătăm: „cu gândul”, „au ţinut minte răul”, „s-au trândăvit”, „peste măsură au mâncat”, „a doua oară au mâncat”, „în gând au hulit”, „de lucruri necuviincioase şi-au amintit” „…mintea lor s-a abătut…”, „de rugăciune nu s-au îngrijit” (este un caz particular de „nebăgători de seamă…”), „răbdare n-au avut”.
În acest text, o parte din păcate nu ţin exclusiv de acedie. De pildă, în cazul minciunii este nevoie de o interpretare care să arate resorturile, adică specificul la acedic. La fel despre „vorbe spurcate”. Un caz deosebit îl reprezintă situarea acedicului pe panta alcoolismului. Starea în discuţie aduce o emotivitate exagerată şi timiditate încât şi vorba populară surprinde că „îşi face curaj”. Este unul din cele mai grave aspecte (şi fiindcă se întâlneşte des), deteriorând, uneori fără întoarcere, relaţiile familiale. La Sfinţii Apostoli 2004, am alcătuit foaia Un „soi” de băutură care ar intra integral în capitolul Acedie şi hieratism-două tărâmuri opuse. „Soi” privea doar încadrarea la starea acedică. Am detaliat, fără să folosesc termenul teologic. Nu este însă singura primejdie serioasă pentru familie. Din fericire „Corespondenţe nebănuite…” oferă mai încolo un ajutor imens. Întrucât sunt determinate de stări şi opuse, acestea nu sunt îngrădite de nimic. Augustin poate fi pus în legătură la fel de bine cu teme din teologie, precum şi cu altele în care lipsesc cu desăvârşire problemele teologice. Căci unii pot avea starea lui Augustin (acedia), fără să fie religioşi. Dar problemele pentru viaţa de familie se dovedesc aceleaşi. După cum, dacă Augustin şi-ar fi întemeiat o familie aceasta putea să se resimtă de căderea acedicului. Este vorba, în primul rând de gelozia nemotivată. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul n-o aminteşte. Ar fi fost absurd deoarece monahii nu au viaţă de familie. Pavel Florenski o abordează în „Stâlpul şi Temelia Adevărului”. Sub forma morbidă se găseşte în „Othello”. Această operă o socotim drept o „corespondenţă”, ca determinată de acedia pe care o avea William Shakespeare, la fel ca Augustin. Mihai Rădulescu nu are dreptate când titrează „Shakespeare-un psiholog modern”. N-a fost aşa, ci un mărturisitor cu talent prin intermediul artei beletristice. Formula lui, „Teatru în teatru”, se vrea o mascare ingenioasă despre aceea că, în propria persoană, se ascund şi motivaţia bolnăvicioasă şi efectul acesteia. Nu dă curs motivaţiei în viaţa reală, se străduieşte s-o refuze şi o canalizează în opera de artă. Iago este William pe care îl încearcă gândul gelos, care răstălmăceşte gesturi şi atitudini. Othello descrie efectul distrugător al motivaţiei începătoare. „Corespondenţa” lui „Othello” comportă trei feluri de implicaţii: logică, de drept şi teologică.
Oricum primul şi cel mai mare folos constă în dobândirea de argumente pentru conştientizarea geloşilor fără motiv, pe care preotul poate să-i cunoască din relatările persoanelor lezate (soţul gelozit). Un păcat care strică multe famili este adulterul. Pe această temă Gustave Flaubert a creat romanul „Doamna Bovary”. Pe nume Emma, aceasta ajunge să-şi înşele soţul. Nu insistăm, acum, pe acţiune. Geneza acestui roman prezintă un element foarte folositor. Autorul mărturiseşte cu sinceritate: „Eu sunt Doamna Bovary”. Nu lipseşte nimic pentru a plasa această operă în sfera lui „Arta ca mărturisire”. Romanul se pretează, din start, unei interpretări duale. Autorul este însăşi eroina, deoarece recunoaşte în sine o trăsătură care îl pune pe gânduri.
Deşi apropierea dintre un bărbat şi o femeie se realizează prin împlinirea nevoii femeii de a fi înălţată, de a fi apreciată, de a fi chiar măgulită pentru frumuseţea, priceperea, arta, delicateţea sa la el lucrurile se petrec invers. Se înşeală autorul când crede aşa ceva. Mai degrabă era disponibil spre adulter după algoritmul prin care un bărbat care simte nevoia de a fi apreciat, ridicat în slăvi, iar soţia lui care are atâtea pe cap nu i-o împlineşte cade victimă primei oferte. Oricum printre bărbaţii adulterini se întâlnesc destui care susţin că soţia „nu-i preţuia”.
În interpretarea acestui roman, este de folos şi materialul meu „Nu dori apreciere!” de la Adormirea Maicii Domnului-2003. Între „corespondenţe” revine de discutat dacă „secularizarea” nu seamănă mai degrabă unui fals produs de o teologie apuseană, neslobozită de negativism. Dar şi teologi ortodoxi se pot resimţi de acesta întru cât sunt nevoiţi şi obligaţi să folosească biblioteca de acolo. Ignorarea acesteia ar fi de blamat. În această ambianţă, se impune ca noţiune lucrativă „neştiinţa istorică”. Pe lângă inexistenţa „datelor primare” îşi fac efectul extrapolarea, prezenţa de-a lungul timpului a perechii empatie-abstracţiune, precum şi restructurările profesionale. Câtă vreme ultimile nu sunt cunoscute pericolul de a strâmba creştinismul creşte.
În această privinţă, tot răul vine de la „scoaterea în afara legii” a întregimii pe care o comportă „oralitatea creştinismulu”. Argumentaţia se adună unitar în cadrul „Logicii hieratice”. Nu va însemna însă o dezvoltare rece, ci şi o străduinţă de a angaja răspunderea intelectualilor întru a-şi recunoaşte, a-şi mărturisi schimbarea şi a apuca taurul de coarne consimţind, cu argumentaţie ştiinţifică că ei nu sunt „măsura tuturor lucrurilor”. În primul rând, o asemenea construcţie pot şi sunt obligaţi să o întreprindă teologii şi slujitorii Sfintei Biserici, întrucât nu sunt scutiţi de schimbările de personalitate ale intelectualului. Eu însumi voi expune o argumentaţie care să ilustreze „un factor ignorat în iconoclasm”. Mult timp nu mi-am dat seama de situarea imaginilor mintale în câmpul valorilor. După ce am luat, cât de cât, cunoştinţă de axiologie am realizat ce însemnau pentru mine imaginile, de diferite feluri, ce-mi veneau în minte. Mi-au fost de mare ajutor şi cărţi de Psihologie care se refereau la temă. Hotărâtoare s-au dovedit răspunsurile primite de la credincioşii.
De pildă, unui bărbat fidel, dăruit soţiei sale îi vin în minte chipurile celor apropiaţi: soţia, copiii, părinţii, apropiaţii pe relaţii inocente. Aceştia toţi înseamnă valoare deosebită pentru subiect. Este bine de stăruit pentru a nu se cădea în ispita de a culpabiliza femeia. Din timpuri îndepărtate, vine altă zicere filosofică: „mulţumesc zeilor că m-am născut om şi nu animal, grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie.” Fără comentarii! În aceeaşi oală poate fi băgată şi expresia „un om cu femeia lui”. În sprijinul deosebirii dintre bărbat şi femeie ca dat primar şi necesar de la Dumnezeu vine, mai ales, perechea de noţiuni ştiinţifice „abstracţiune”-„empatie”. Le foloseşte, în mod deosebit, Carl Gustav Jung. Le aplică în sfera vieţii omeneşti, îndeobşte. Fiind preocupat de cunoaşterea „ineităţii”, am început să alcătuiesc o statistică la taina spovedaniei. Între rubricile înşirate pe hârtie, prima privea sexul celui care se mărturisea. Am căutat, mai ales, să aflu deosebirile dintre bărbat şi femeie ca să formulez o explicaţie de ce „numai bărbaţii pot fi preoţi”.
Pe această temă, am alcătuit două pagini pe care le-am încredinţat Chiriarhului meu. După îndelungi reflexii, am ajuns la constatarea că „empatia” este repartizată în mod dominant, covârşitor asupra femeilor, iar „ abstracţiunea“ asupra bărbaţilor. Aşa se face că, în cele mai vechi timpuri, operele scrise aparţin bărbaţilor. Totuşi un argument imbatabil se găseşte în ziua de azi în domeniul învăţământului. Dacă la începuturile sale acesta a fost deservit aproape exclusiv de bărbaţi, în acord cu linia tradiţională a regimului casnic al femeii, astăzi situaţia s-a inversat. De la grădiniţă până la liceu,inclusiv, ponderea covârşitoare a cadrelor o deţin femeile. Se întâlnesc cazuri când raportul este de 10 la 1 în favoarea lor. Aceasta corespunde cu nevoia mai mare a elevilor de apropiere sufletească. Iar opţiunea femeilor pentru învăţământ preuniversitar confirmă noţiunea statistică de selecţie. Ponderea mare a femeilor în acest sector se aseamănă cu o funcţie crescătoare cu variabila „empatie”. În formulă matematică: X= empatie; Y=pondere în sector.
Cadrele didactice femei, când au ales învăţământul, au facut-o urmând, fără să-l numească, specificul lor. Şi mai grăitoare este situaţia în domeniul sanitar. Acolo, la nivelul mediu, adică asistenţi medicali, ponderea femeilor se apropie de 100 %. Şi nu este de mirare dacă se întâlnesc cazuri în care din sute de posturi doar câte unul două sunt ocupate de bărbaţi. Iar, uneori, chiar niciunul. Nimic, nici legea nu opreşte pe bărbaţi să se îndrepte către o astfel de ocupaţie. Ba îi opreşte afinitatea profundă, oarecum de negrăit a acesteia cu femininul. Bolnavul are nevoie de comunicare încărcată afectiv pe care empatia femeilor o împlineşte firesc, ca o înmulţire a talanţilor sădiţi de Dumnezeu în specificul lor. Aşa de covârşitoare este ponderea femeilor în acest domeniu încât conştiinţa comună a fost presată să denumească ocupaţia la genul feminin. Se spune, în mod obişnuit, meseria de “asistentă medicală”, iar nu „asistent medical” atunci când nu se face referire la o persoană anume. Imboldul de a alege o astfel de îndeletnicire vine din simţirea adâncă şi puternică a femeilor. Şi se aseamănă cu urmarea Mântuitorului de către sfintele femei mironosiţe.
În favoarea alegerii statistice călăuzită de empatie pot vorbi şi preoţii de caritate din spitale. Ei pot observa şi, apoi, face reflecţii despre pătrunderea de dăruire a actului medical la această categorie. Există şi alte două elemente din viaţa consacrată a Sfintei Biserici care merg în acelaşi sens. În primul rând participarea lor covârşitoare, astăzi, la lucrarea Sfintei Biserici şi, mai ales, la Sfintele Slujbe. Nu credinţa face ca bisericile să fie pline în mod covârşitor de femei, ci empatia acestora, nivelul mult mai ridicat al afectivităţii. Dacă credinţa comportă şi o componentă afectivă, se poate vorbi de una mai mare a femeilor, dar în corelaţie cu întregimea specificului lor. În orice caz, răspunsul expeditiv că bărbaţii nu vin la sfânta biserică pentru că „nu au credinţă” se situiază sub pălăria „neştiinţei istorice” pe care vrem s-o impunem ca noţiune lucrativă.
Tendinţa de a generaliza o astfel de explicaţie falsă, ca atunci când se spune despre cineva că este violent în familie (în contrast, de multe ori, cu felul cum se manifestă în afara acesteia!) pentru că „nu are credinţă” este mult păgubitoare pentru străduinţa Sfintei Biserici de a câştiga sufletele prin conştientizare. Este un aspect actual şi de cel mai mare folos al laturii învăţătoreşti şi de aplicat mai ales la pastoraţia intelectualilor. Aici abandonarea principiului „omul, acest necunoscut” şi înlocuirea cu „să-i arăţi omului că-l cunoşti mai bine decât se cunoaşte el” este de cel mai mare folos şi sub aspectul unei reprezentări îmbogăţite despre slujirea preoţească. Căci, în primul rînd, s-ar depăşi stadiul de simplu oficiant al preotului în ochii ai multor creştini pe care a vrut să-l incumbe regimul ateu. Şi, în bună măsură, a reuşit! În al doilea rând, risipirea culpabilizării femeii de care se pot resimţi, printr-un mecanism subtil, fără să-şi dea seama, şi unii slujitori ai Sfintei Biserici restituie adevăratul spirit al creştinismului şi crează un potenţial misionar cu mari şanse de reuşită în timpul pe care-l trăim.
În cadrul mişcării istorice numite „Şcoala Analelor”, Jacques Delumeau a scos două titluri care ne interesează: Frica în Occident. O cetate asediată şi Păcatul şi frica. În acestea, se arată cum, mult timp, femeia a fost culpabilizată în acea parte a lumii în care a fost studiată problema. Mai mult, chiar titlul celei de a doua lucrări sare in ochi, este sugestiv despre faptul că frica are legătură cu pastoraţia dusă în Occident vreme îndelungată, multe veacuri, poate depăşind mileniul. Este ceva dominant şi definitoriu care a influenţat şi alterat creştinismul, îndepărtându-l şi poziţionându-l pe axioma opusă. Din titlu se vede legătura între „păcat” şi „frică”. Ea este una de la cauză la efect, indusă de o pastoraţie alienantă, care a culpabilizat viaţa de familie în aspectul ei intim. Iar în virtutea extrapolării, preoţii celibatari de enorie au căzut uşor în ispita de a cataloga specificul femeii, cunoscut la nivel superficial, drept izvor al răului, al ispitei şi căderii generale a omului tocmai în creştinism. Comparând Răsăritul cu ceea ce a găsit în Apus, autorul se exprimă într-un paragraf expeditiv: în Răsărit nu a existat aşa ceva. Adăugată la aceasta, o informaţie de mare generalitate confirmă deformaţia matriceală a creştinismului din Apus. Acolo a funcţionat, veacuri de-a rândul, schema tripartită şi ierarhică a societăţii: rogatores – bellatores – laboratores, adică rugători – luptători – muncitori.
Dacă se ţine seama de trăsătura teoretizatoare a schemei, izvorul acesteia rezultă de îndată: clerul celibatar preocupat cât de cât şi de teorie. Obsesia aproape generalizatoare că „muncitorii” reprezintă un fel de paria a modelat într-un fel acedic sufletele acestora. Ei trebuiau să suporte o suferinţă sisifică în vederea mântuirii. Dimpotrivă apropierea de mântuire a „aleşilor” rugători şi luptători a făcut ca acolo slujitorii hirotoniţi să apuce şi calea armelor! Iar acest fapt era socotit drept ceva moral, îndreptăţit şi adăugând argumente la mai certa lor mântuire. Teroarea, cu efecte recurente în viaţa credincioşilor, venea chiar din pastoraţia specifică Apusului prin combinarea a mai mulţi factori: celibatul preoţilor de enorie, augustinismul, primatul papal şi formarea unei teologii negativiste. Acestea însă au lucrat îmbinat şi fără să intre în zona conştientizării. Augustinismul n-ar fi avut nici-o şansă dacă n-ar fi întâlnit compatibilitatea cu celibatul preoţilor de parohie. În principal, de aceea n-a pătruns în Răsărit. A. D. Xenopol ar spune că s-a manifestat un „neconştiut în istorie” sau „inconştientul în istorie”. Se recunoaşte aceeaşi sintagmă modificată de autor pe parcurs.
Mai departe se poate spune „neştiinţă istorică”, adică ceva ce priveşte direct ştiinţa, nedobândirea, pentru un timp, a informaţiilor, a datelor primare de folosit şi care să fie certificate de ştiinţă pentru a adăuga ceva la valorificarea lor. Despre negativismul din Apus, se poate aduce mărturie activitatea lui Bernard de Clairvaux. Acesta a mărşăluit fără încetare prin localităţi, predicând împotriva vieţii de familie şi îndemnând, ca atare, la destrămare. Dacă ar fi slăbit cumva peripatetismul său, l-ar fi mustrat conştiinţa! Explicaţia negativismului adânc sădit şi cultivat în Apus consta mai ales, în faptul că specificul femeii contrasta, în ochii preoţimii celibatare şi pătrunse de augustinism, cu al bărbatului. Plăsmuit, în mod specific pe relaţionarea ad extra, pe o tendinţă de a sintetiza prin abstracţiune, preotul bărbat celib a fost disponibil pentru a răspunde mai mult decât se aştepta la întrebarea “Ce este aceasta (specificul feminin!)?”. Va zice respectivul: “Vă arăt vouă că femeia este rea şi izvor al răului pentru toată lumea!”.
Deosebirea dintre bărbat şi femeie vine din profunzime, sădită de Dumnezeu în legătură cu porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!”(Facere 1, 28). Dar a avut loc căderea, al cărei început l-a pus Eva, adică femeia. Fără îndoială, şi această informaţie biblică fundamentală va fi contribuit la culpabilizarea prelungă şi păgubitoare a femeii în partea de Apus a creştinismului: „După cum, la început Eva l-a tras pe Adam în păcat, aşa şi astăzi (adică în mod actual) femeia face cu bărbatul său. Orice femeie este o Evă care dă curs glasului şarpelui! ş. a. m. d.”. De fapt, potenţialul „neştiinţei istorice” de a induce culpabilizarea femeii după tendinţa de extrapolare a gândirii bărbatului reiese şi din zicerea, al cărei început în timp nu poate fi arătat, „femeia are în ea o coastă de drac!”.
O contrariere a bărbatului de către ceea ce avea deosebit femeia a făcut să apară astfel de formulări cu tentă ireversibilă. Căci, de multe ori, se purcede, literal sau figurat, la scoaterea acestei „coaste”. Trebuie să mărturisesc că însumi m-am dovedit tributar unei astfel de tendinţe sub aspect figurat. Din reprezentarea ce mi-o făcusem asupra manifestărilor de viaţă ale păstoriţilor, s-a detaşat, cu timpul, noţiunea de „încăpăţânare”, adică ţinerea la propria părere până la a o impune, mai întotdeauna, şi celuilalt. La întrebarea care din cei doi soţi este mai încăpăţânat, pe lângă răspunsul direct şi simplu, căpătam, de multe ori, şi pe acesta: “nimeni, noi ne înţelegem bine, nu ne certăm!”. Este o stereotipie determinată afectiv, ca multe altele. După ce arătam că, în genere, „încăpăţânarea” nu prea afectează înţelegerea între soţi, obţineam şi răspunsul dorit. De cele mai multe ori, în proporţie tot cam de 80% femeia se dovedea mai încăpăţânată.
Necunoscând explicaţia, rămânând închis în propria „neştiinţă istorică”, urmam cursul greşit al culpabilizării, dar îndulcit duhovniceşte. Consideram nivelul mai mare al încăpăţânării drept o cădere ce se cerea îndreptată. Oricum, mustram şi sfătuiam. Întrebarea care angaja familia în întregul ei comporta pentru mine şi un risc, mai ales că nu era singura. Şi testul „Te urăsc!” a început să facă parte, obligatoriu, din prima spovedanie a cuiva pentru a-i cunoaşte ineitatea, a i-o arăta, a i-o conştientiza, pentru a căuta îmbunătăţirea şi, mai ales, pentru a nu amâna detensionarea launtrică. Proporţia de încăpăţânare, covârşitoare de partea femeii, m-a făcut să mă întreb: „Aici trebuie să fie ceva ce îmi scapă! Oare ce anume? ”. Răspunsul nu a fost uşor de dat. Până ce mi-a venit în minte că vorba populară arată că se ivesc probleme nu între socru şi ginere, ci între soacră şi noră! A fost salvarea mea! Mi-am dat seama, în primul rând, cum constatarea populară comportă un grad mai mare de reprezentativitate decât puteam cuprinde eu la Sfânta Spovedanie. De la sfera mea n-aş fi îndrăznit să fac o extensiune la nivel general uman, pe când vorba populară tocmai de acolo venea! În al doilea rând, fiindcă amândouă sunt femei mi-am dat seama că problemele care se ivesc între ele ţin de această apartenenţă! În mod logic, după această constatare, s-a mai născut o întrebare: „Cine-i mai încăpăţânată, soacra sau nora?”. Dacă aceasta contrasta flagrant cu cursul spovedaniei obişnuit la creştini eram conştient de riscul la care mă expuneam! De cele mai multe ori femeia mai tânără, în particular nora era mai încăpăţânată. În plus o soacră aflată în situaţia inversă (mai încăpăţânată ea decât nora) putea să răspundă în mod neprevăzut pentru mine, deşi, de foarte multe ori, tacit. Exista posibilitatea ca, în sinea ei, aceasta să recunoască justeţea criteriului meu şi să-şi asume consecinţele ce decurgeau de aici. Invers, dacă nu prindea îndeajuns argumentaţia mea sau era prea fixată în atitudinea sa, atunci eram expus să suport eu nişte consecinţe despre care puteam să nu aflu niciodată, după vorba populară „prinde orbul scoate-i ochii”.
Îmi asumam însă riscul în virtutea slujirii şi a îndatoririi de a conştientiza pe credincioşi după o măsură ştiinţifică! Riscul sporeşte atunci când se caută obţinerea conştientizării în cazurile minoritare, de răsturnare a raporturilor optime. O statistică despre intrarea familiilor în criză ar înregistra o mare pondere atunci când bărbatul este mai încăpăţânat, dublat de apartenenţa la categoriile 1 sau 2. Apoi când soacra este mai încăpăţânată.
O adiţie de astfel de trăsătură a soţului şi mamei sale crează o situaţie de nedepăşit pentru tânăra familie. Atunci nu se îndeplineşte criteriul „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi cei doi un trup” (Matei 19, 5). În unele cazuri se întâmplă ca soacra să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Dacă încăpăţânarea femeii se datorează rolului său de mamă, nivelului mai ridicat al afectivităţii, atunci se împlinesc nevoile copilului încredinţat ei de Dumnezeu prin empatie şi prin ambivalenţa nevoilor. Una, pe care o resimte copilul în dezvoltare constă în „a-i creşte inima”. Mama o împărtăşeşte copilului spontan, întru cât o resimte ea însăşi. Tatăl o face numai instruit, deoarece a „uitat” nevoia respectivă din timpul fragedei sale vârste. În schimb, nevoia de hrană tatăl o împlineşte când copilul plânge, deoarece el o cunoaşte la fel de bine: „Cred că îi este foame copilului!”. Diferenţa între bărbat şi femeie în ce priveşte „nevoia de a fi apreciat” oferă o bază solidă pentru a înţelege căderea strămoaşei Eva. Dacă, în mod obişnuit, dominant, această nevoie la bărbat este neglijabilă, la femeie este puternică, îndreptându-se chiar către orgoliu.
În acesta există posibilitatea începutului idololatriei, pe care trăitorii pustiei o refuză sub forma „mândriei”, a „semeţei păreri de sine”. Resimţind mai puternic această nevoie, nefiind crescută spre asemănare, Eva a ales îmbietoarea şi expeditiva cale oferită de şarpe. Pomul interzis nu conţine nici o aluzie la zona vieţii intime, ci dorinţa de a stăpâni şi apoi de a cunoaşte satisfacţia ce vine de aici. Porunca de a se înmulţi Dumnezeu a dat-o omului de la început. Eva a dorit, prin gustarea din pom, „deschiderea minţii” (Facere 3, 6) care nu s-a dovedit ce era de aşteptat, ci inducerea vinovăţiei prin neascultare. Adam şi Eva au cunoscut preformarea şi pe panta răului. Până atunci cunoscuseră numai binele pe care însă nu-l numeau întrucât lipsea partea de comparaţie. Diavolul i-a ispitit cu „cunoaşterea binelui şi a răului” ca să devină omul la fel de cunoscător ca Dumnezeu, cu toate satisfacţiile pe care, chipurile, o astfel de stăpânire le-ar fi oferit. Cunoştinţa omului nu are acelaşi înţeles cu a lui Dumnezeu. În primul rând, Dumnezeu n-a călcat vreo poruncă din care fapt să I se inoculeze „răul”.
Apoi în cunoaşterea lui Dumnezeu lucrează trăsăturile sale nemărginite, mai întâi, atotştiinţa. Cunoaşterea omului despre „bine” şi „rău” comportă trăsătura de fiinţial, cu sfâşiere. A lui Dumnezeu pe cea de conceptual, cu participare pentru căderea „chipului” zidit. Situaţia se aseamănă cu reprezentarea noţiunilor opuse de „sănătate” şi „boală” când se impune şi relaţia „medic”-„pacient”. Câtă vreme nu intervine o deteriorare în datele fiziologice ale organismului, omul nu spune în ce stare se află. Când apare suferinţa, cu slăbiciunea, omul face imediat comparaţie. Îşi dă seama că starea de la început îi era favorabilă. De aici trage concluzia de a o prefera pe viitor ca o valoare pozitivă, ziditoare. Aforismul Părintelui Profesor Constantin Galeriu „numai creaţia ne justifică”, îşi găseşte aici o acoperire fără rezerve, deoarece, în cele din urmă, „a zidi” înseamnă a crea ceva care sporeşte agonisita folositoare pentru suflet. Omul se aşează, astfel, pe tărâmul valorilor care-l ridică spre Dumnezeu. Starea de deteriorare, pe bună dreptate, omul o apreciază drept nefavorabilă . Va trage concluzia de evitare a acesteia, de alungare pe viitor ca o valoare negativă, nimicitoare. Până atunci, omul n-a zis „sănătate”. A făcut-o când a cunoscut stricăciunea, creând antonimele „sănătate” şi „boală”.
Putinţa de a compara cele două stări, aparţinând la tărâmuri opuse ale valorii a lucrat în bogata lui oralitate pentru a crea perechea de semnificanţi: „sănătate” şi „boală”. Alegerea ireversibilă şi aproape unanimă a valorii pozitive a creat îndeletnicirea de „medic” care să alunge, pentru semenii săi, „neştiinţa istorică” despre deteriorarea stării fiziologice de pornire. Rămâne stabilit că semnificantul „sănătate” n-a putut apare înaintea opusului său, ci deodată sau chiar puţin după acela, deşi realitatea pe care o arată are întâietate. Algoritmul de apariţie a unor astfel de noţiuni induce ideea că valoarea realităţii îl împinge pe om să dea nume, să creeze semnificanţi, în genere.
Nu este dificil de descoperit diferenţa dintre „medic”şi „pacient” în a cunoaşte „sănătatea” şi „boala”. Pacientul o cunoaşte ca trăită, venind din ineitatea sa, îndemnându-l nu totdeauna sub forma „liberului arbitru” spre alegere. Altul ar vrea să se chinuiască punând aceasta pe seama unei dorinţi a lui Dumnezeu pentru el. Medicul are o cunoaştere conceptuală, la care se poate adăuga şi o experienţă personală de pacient. Căci nu este scutit de a se îmbolnăvi însuşi. Dar chiar numai ştiinţa sa îi induce, pe fondul manifestării întregimii ca om, un anumit grad de empatie faţă de bolnav. Şi această participare îşi are meritul său la reuşita actului medical. În primul rând, medicul va căuta să ridice nivelul de pozitivism al pacientului, cu efecte nebănuite în stimularea forţelor de luptă ale fiinţei împotriva bolii. (De aici teologia poate scoate argumente redutabile în favoarea credinţei!). După aceea se va devota cu totul în a asambla cea mai bună terapie potrivită pacientului. Despărţirea ca persoane între medic şi pacient constituie un principiu de reuşită obiectivă a actului medical, încât reproşul prevăzut de Mântuitorul a I se adresa „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4, 23) este uşor demontabil. Între „bine” şi „rău”, pe de o parte şi „sănătate”şi „boală”, pe de alta există o legătură ca de la întreg la parte sau, mai potrivit, ca de la gen la specie (noţiuni logice), pe de alta. Aceasta se recunoaşte în vorbirea obişnuită când se spune despre cineva că are o stare „bună” sau „rea” de sănătate.
Relaţia tocmai amintită a fost ignorată de mine mult timp, cu cel mai dăunător efect de a mă înşela, de a scoate anumite judecăţi care,în cele din urmă, s-au dovedit falsuri. Acestea nu vor trece, totuşi, în arhivă, deoarece constituie dovezi ale efortului, ale metodei, precum şi ale bogatei şi justei oferte aflate pe tărâmul oralităţii. O foaie volantă alcătuită la Naşterea Domnului-1999, intitulată „Cine-i mai bun?” dovedeşte eroarea, că eram încă departe de adevăr, că judecăţile erau, în parte, părelnice încât a trebuit să treacă alţi şapte ani ca să scap de această înşelare. Am plătit tribut „neştiinţei istorice” lucru pe care nu-l ascund, ci chiar il mărturisesc, cu profunda şi neabătuta convingere că va fi de folos. Respectivul material l-am încheiat astfel: „De aceea, pentru anul 2000 vă îndemn să aflaţi cine-i mai bun. În cadrul Sfintei Spovedanii, pentru adevărata călăuzire a vieţii.” De la prima vedere, ne dăm seama că, aici, este implicată familia, având o viaţă împreună, cei doi soţi fiind primii şi necontenit responsabili pentru bunul mers al acesteia.
În principiu, scopul încheerii tocmai redate era bun şi generos. Dar, dacă se aplică la cei doi soţi criteriile expuse în material, rezultă că,în mod dominant, mai bun este bărbatul. Eram cantonat într-o mare eroare de care numai munca pe tărâmul oralităţii, cercetarea pastorală , mai ales în cadrul Sfintei Spovedanii, m-au eliberat. De fapt nu-mi dădeam seama că discriminam femeia întrucât ce avea specific nu socoteam drept trăsături ale normalităţii.
Aceasta se dovedeşte din „gradare”, din intesificarea argumentaţiei pe parcurs. În cuprinsul materialului amintit am formulat fraza „tocmai faptul că nu se pune (întrebarea din titlu) îndeobşte aduce mari neajunsuri în viaţa oamenilor”. Puţin mai departe, „această recunoaştere (răspunsul la întrebare) este izvor de binefăcătoare întărire sufletească şi de frumoasă rodire!”. Formula de la taina Sfintei Cununii „uneşte-i pe dânşii într-un gând” am pus-o apoi ca un început imbatabil al argumentaţiei. Gândul vine din vasta oralitate, iar cel care denotă o mai bună ineitate se află în adevăr. Criteriul binelui l-am pus, după aceea, în „capacitatea de a suporta cu uşurinţă, fără strângere de inimă, fără a pune în discuţie chiar încercările care vin peste suflet. Mai departe, această suportabilitate se recunoaşte în cei ce au pacea sufletului pe termen lung, ale căror gânduri sunt uşoare, până a nu le veni ideea cea rea în cap. Iar cui nu-i vine nici n-o săvârşeşte!”. Expusesem o argumentaţie care mi se părea fără cusur. Şi este, într-adevăr, dacă nu se aplică la viaţa de familie, ci doar când se compară doi bărbaţi între ei. De pildă în cazul unei tensiuni, certuri ce durează de mult timp: „părinte, nu vorbesc cu fratele meu de ani de zile!”(Aici intervine şi elementul vârstă!). Aplicarea criteriului pentru a afla care din soţi este mai bun duce pe cercetător într-o fundătură.
Cu timpul mi-am dat seama că extrapolam, că atribuiam şi celorlalţi de-a valma, bărbaţi şi femei, criteriul mai binelui pe care-l găsisem în mine însumi. Comparaţia statistică pe care o întreprindeam m-a ajutat, pe parcurs, să separ şi să grupez trăsăturile deosebitoare ale bărbatului şi femeii. Mai importantă decât categorisirea, s-a impus ideea, de fapt principiul că se are în vedere „omenescul de la normalitate spre optim”.
Evoluţia în acest sens se vede, negru pe alb, peste patru ani. În 2003, la Naşterea Domnului am trimis foaia volantă „Familia creştină”. Am pornit de la sugestia ce o dau cuvintele „Tatăl nostru din ceruri”. Relaţia omului cu Dumnezeu în creştinism nu poate fi întrecută de nici o alta, iar „dintr-o astfel de legătură omul este preţuit încât se realizează cel mai mult şi, apoi, după starea lui se deschide o cale deosebită de înţelegere a lui Dumnezeu”. Pe această linie, „taina”, element al componentei liturgice din viata Sfintei Biserici, a fost scoasă la suprafaţă de presiunea ce o exercita fondul sufletesc al creştinismului. Prin acesta, obţinem „trăirea umanului la cea mai înalta treaptă, aproape de adevărata împlinire în care noţiunile de creştin şi de om se apropie ca înţeles”. Datorită aşezării lăuntrice la cât mai mare înălţime, are loc şi „naşterea de prunci buni” (de la rugăciunile din cadrul Sfintei Cununii). Odată cu zămislirea, se transmite şi ceva ca înţeles din fondul remanent al creştinismului. Copilul este bun de îndată ce a fost dorit, mai înainte chiar de a se zămisli. Avem în vedere, desigur, linia creştină autentică, statornică, plină de responsabilitate. În momentul când se binecuvintează cuplul familial, copiii există în matricea sufletească a unei familii luată din perspectiva întregimii. Copiii, familia mergând spre „Împărăţie” formează scopul la binecuvântare, iar nu satisfacţiile oferite de dezmierdarea ca principiu. De la o astfel de accepţiune creştinii au trecut, fără să facă multă teorie, la botezul pruncilor. Avem de-a face cu întruparea vie a unei „judecăţi de valoare” fără cuvinte, ci existentă intr-o spiritualitate călăuzită hieratic, într-o simţire mult ridicată faţă de păgânism sau chiar iudaism. A nu boteza pruncii contrariază până la a refuza creştinismul în mersul sufletului spre „hieratism”.
Înţelesul adevărat al cuvintelor din slujba Sfintei Cununii „uneşte-i pe dânşii într-un gând” se dobândeşte numai dacă „se acceptă că există un domeniu al treburilor femeii si altul al treburilor bărbatului”. Prin chemarea de mamă, femeia „va manifesta mai multă mobilitate, prindere de mare viteză potrivit cu neastâmpărul cunoscut şi recunoscut la copil. Şi faţa sa va fi mai expresivă (ca un mijloc de atragere a copilului – interpretare în anul 2007), laolaltă cu roadele bogate ale bucuriei şi întristării: râsul, lacrimile, vorba.” Râsul şi plânsul femeii se corelează cu marea sa mobilitate adaptabilă la nevoile copilului. Când mobilitatea depăşeşte anumite limite se intră în sfera numită a labilităţii. Despre aceasta „Dicţionarul de psihologie” spune că se întâlneşte mai mult la femei. Este, de fapt, un efect statistic, o repartizare a labilităţii pe sexe asemănător cu mobilitatea. Şi ceva mai reprezentativ decât puteam arăta eu din pastoraţie. Sau cartea de specialitate confirmă ceea ce am formulat eu.
În acelaşi material din 2003, am dedus două trăsături ale femeii, sădite în legătură cu rolul său de mamă. Prima am amintit-o. Este încăpăţânarea. De atunci nu am luat cunoştinţă ca, în altă parte, să se vorbească despre aceasta într-o abordare ştiinţifică. Are Shakespeare o piesă literară de care sper să mă ocup cândva. A doua trăsătură este că „tot femeii îi revine şi administrarea pungii, a veniturilor realizate în familie. În condiţiile unui echilibru sufletesc, de soţie şi de mamă creştină, ea va proceda, fără greş, la o ierarhizare a nevoilor dintre care, pe primul loc, va sta creşterea sănătoasă şi fără risc a copiilor.” Despre aceasta, un psiholog care a citit materialul m-a întrebat dacă am folosit pe Maslow. Nu am făcut-o nici până în prezent deşi aş fi fost motivat în sensul confirmării de la un nume din ştiinţă a ceea ce am aflat din dialogurile pastorale.
În această privinţă, lectura mea constă în miile de întrebări puse la taina Sfintei Spovedanii şi nu numai. Corelaţiile stabilite ca după o „lege a numerelor mari” sunt în stare să scoată adevărate principii de pastoraţie. De pildă, o întrebare pe care o puneam femeilor şi care şi-a dovedit folosul în enunţarea trăsăturii despre „pungă” sună aşa: „care grijă are întâietate la tine (sau dumnevoastră!) cea pentru persoana proprie sau pentru casă?”. În majoritatea copleşitoare a cazurilor răspunsul consta în „Pentru casă!”. Ceea ce urma m-a condus apoi la nişte corelaţii asemănătoare cu o funcţie matematică: când variabila X ia valoarea „Pentru casă!” atunci Y ia valoarea „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5, 8). Principiul de pastoraţie constă în a stabili întâietatea întrebării pe care tocmai am expus-o ca reflectând o stare cuprinzătoare, de mai mare reprezentativitate, faţă de care răspunsurile aşteptate la alte întrebări constituie părţi datorate, în bună măsură, stării.
Totuşi eram departe de adevăr, de a realiza separaţia netă între bărbat şi femeie şi, mai ales, de a le supune unei încadrări ştiinţifice. De fapt omul nu ajunge dintr-o dată la adevăr, cu atât mai mult când este vorba despre viaţa sufletului. Anul următor de Sărbătoarea Învierii am trimis materialul „Fii de lumină”. Specificul limbii române cunoaşte o mai mare intensitate semantică pentru această expresie decât cea de „Fii ai luminii”. În alte limbi, nu se sesizează această deosebire. De pildă francezul nu cunoaşte decât pe „de”. Cu anevoie i-ar putea fi tradusă în limba sa (nu ştiu dacă se poate!) propoziţia „ei (creştinii) sunt nu numai fii ai luminii, ci fii de lumină, ca una de recunoscut în profunzime şi de neînlăturat”. În acest material, am aplicat argumentaţia Sfântului Pavel despre Înviere la Naşterea Mântuitorului (1 Corinteni 15, 13, 14). Am arătat textual: „dacă nu există sfinţi şi fii ai lui Dumnezeu cu suflet puternic, Hristos nu S-a născut ca să crească. Iar dacă Hristos nu S-a născut ca să crească, zadarnică este atunci toată propovăduirea şi slujirea (adică şi pastoraţia) noastră, zadarnică şi credinţa voastră”. Despre starea înaltă a creştinilor am arătat că aduce un „bine săvârşit cu mare uşurinţă sau cu un efort de voinţă neglijabil. Ei se ridică chiar peste nivelul lui Iov, fiindcă, în cazul în care sunt încercaţi de suferinţă, o suportă fără crisparea inimii, fără să caute explicaţii şi, mai ales, fără să adreseze reproşuri vreunui semen. Şi, cu atât mai puţin,lui Dumnezeu.
Traseul spre acceptarea familiei ca valoare după relaţia gen-specie a mai trecut prin „Iuţimea femeii”- Buna Vestire 2006, „Bunătatea copilului”- Sfintele Paşti 2006 şi „Bunătatea familiei”-Naşterea Domnului 2006. Iuţimea femeii am trimis-o Chiriarhului cu rugămintea de a o promova. Din toate acestea rezultă normalitatea neastâmpărului copilului, mobilitatea femeii,aprinderea sa mai uşoară spre mânie ca legate de orientarea sa ad intra încă de la creaţie.
În cele din urmă, faptul că membrii familiei reprezintă valoare unul pentru ceilalţi situiază întemeierea acesteia ca taină. Intervin însă şi alte elemente forţă ale creştinismului. În primul rând, monogamia se fundamentează pe o relaţie univocă a valorilor şi pe întregimea şi suficienţa unui singur partener. Răspunderea totală ridică familia ca valoare şi în faţa lui Dumnezeu. De aici se deschide calea unei legări în sensul dat de Mântuitorul Sfinţilor Apostoli. Pentru toate aceste criterii „logica hieratică” din simţirea Sfintei Biserici a pus „rezoluţia”: „O relaţie intimă începută după slujba Sfintei Cununii să fie curată în faţa Sfintei Biserici şi în faţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, una începută numai în mod natural să fie păcat în faţa Sfintei Biserici şi în faţa lui Dumnezeu”. Tatăl din ceruri a dat fiilor săi de pe pământ libertatea, puterea şi îndrăzneala. Ei vor o strâmtorare, o taină drept expresie cultică a valorii. De aceea o însoţire oarecare într-o religie naturală nu este păcat. Dar una nebinecuvântată în creştinism şi El o socoteşte păcat. Dar fără să fie culpabilizaţi din principiu femeia şi bărbatul răscumpăraţi de Mântuitorul, dintr-o vină care nu ţine de viaţa intimă. Aici căsătoria şi călugăria se întălnesc. Şi amândouă au corespondenţă opusă după stare cu Augustin. Elemente din devoţiunea monahală mi-au fost chiar de mai mare ajutor în a-mi formula tema. Strâmtoarea chiliei monahului, tăierea voii şi, mai ales, noţiunea (monah) intră de-a dreptul în hieratism. Ca atare vor fi tratate, în materialul început, drept opuse acediei şi augustinismului.
Nervi de Sezon 